Surpriza!

Recunosc ca nu am mai intrat, nici macar sa iau pulsul acestui blog de cateva luni bune. De ce? Pentru ca am avut o perioada in care nu am mai vrut sa scriu gratis/volutar/de dragul artei sau cum vreti sa ii spuneti. Pentru ca am ajuns la concluzia ca mai bine imi petrec timpul intr-un mod benefic pentru sufletul meu, si mai putin pentru minte? E posibil sa fi devenit mult mai egosita, sa nu mai am chef sa impart nici macar o impresie cu cineva de care nu ma leaga ceva mai mult decat un "click"... Poate nici inspiratia nu a reusit sa ma dea afara din casa! Cu toate acestea, ce am vazut azi m-a impresionat. Eu nu mai scriu nimic aici de luni bune si, cu toate acestea, oamenii continua sa imi viziteze blogul!!!?! Asta da surpriza pentru mine! Sunt peste o mie de oameni care au vizitat pagina asta neagra doar luna trecuta, si undeva peste 50, astazi! Ce au vazut? Imi e greu sa imi imaginez chiar si mie. Cine sunt acesti oameni si de ce ar fi ei interesati de ceea ce am eu de spus mai ales acum cand nu mai am nimic de spus? As putea filozofa mult pe aceasta tema dar mai bine ma opresc pentru ca risc sa imi sperii vizitatorii (NU?!?!) De ce ar vizita cineva, sau de ce ar mai continua sa mai viziteze cineva (mai corect spus) o pagina paraginita care nu mai are nimic nou de spus? E o intrebare la care, cu siguranta, singura nu voi afla un raspuns asa ca nici nu il mai caut! Ce voi face de acum incolo? Nu stiu! Poate voi mai scrie, poate nu! Stiu ca in viata am avut mereu perioade si perioade! Perioade in care am fost atat de fericita incat as fi vrut sa spun tuturor ce mi se intampla. Perioade in care am fost fericita dar nu am vrut sa stie nimeni de frica sa nu stric vraja. Perioade in care am fost atat de revoltata si am spus, in care m-am resermat fiind convinsa ca nu merita... Au fost si perioade in care aveam impresia ca nu am nimic de spus sau ca ceea ce spun eu nu conteaza! Perioade in care nu mi-a pasat daca intereseaza pe cineva ceea ce am eu de spus sau daca ma asculta cineva, pentru ca eu tot urma sa spun! Si am spus!!! Am spus atat de multe lucruri pe care mai tarziu le-am regretat dar au fost si cuvinte pentru care mi-a parut rau ca s-au pierdut in tacere. Cum sunt acum? Cum nu imi mai amintesc sa fi fost vreodata! E ceva nou cu care incerc sa ma obisnuiesc! Viata mea e liniara dar fara a fi vreo secunda plictisitoare! Zilele mele seamana mult unele cu altele dar astept cu nerabdare sa o traiesc pe fiecare dintre ele... Cred ca stiti si voi cum se numeste: DRAGOSTE! Va pup! Simona Va multumesc ca ma cititi... in felul meu mai putin protocolar!

Ce e destinul?

”De ce te incapatanezi sa schimbi tu lucrurile cand Universul are grija sa le aseze asa de bine? Oricum nu ai nicio sansa!” Asa sa fie? Cine crede in destin? Cine a ajuns sa fie convins ca sunt lucruri care ne sunt scrise sa le traim inca din momentul in care ne nastem? Putem sa mai schimbam ceva? Sau, mai corect spus, are rost sa incercam macar sa schimbam ceva? Nu este nimic intamplator? Sunt toate problemele doar niste incercari care ne pregatesc pentru ceea ce urmeaza si care ne aduc pe drumul destinului atunci cand ne abatem de la el? Suntem niste simple marionete care joaca dupa un scenariu ce nu poate suferi nicio modificare? Daca ar fi asa ce rost mai au regretele, frustrarile sau incercarile?

Sibiul prin ochii mei

Dupa trei zile pe care le-am petrecut in Sibiu mi-a revenit in minte o dilema mai veche: cum or putea oamenii sa traiasca in orase mici in care timpul pare sa stea in loc si unde o zi seamana izbitor de tare cu alta? In locuri ca acesta timpul pare sa aiba alta unitate de masura si, daca iti iei un ragaz de cateva minute sa privesti oamenii, ai sa fii uimit sa vezi cat de diferiti sunt fata de cei cu care interactionezi in mod normal intr-un oras mare si agitat. Intr-un loc ca asta nimeni nu se grabeste! Cum or putea sa fie asa de calmi cand viata trece asa de repede? Par sa o lase sa treaca pe langa ei. Acum sunt mai sigura ca niciodata ca nu m-as putea obisnui niciodata cu ritmul asta de viata.
In seara asta mi-am facut timp sa merg pe jos si sa vad orasul atat de apreciat de miile de turisti care il viziteaza... De cand am facut primii pasi mi-am dat seama ca ritmul meu este mult prea alert pentru toti de aici asa ca in mai putin de 10 minute am ajuns din Piata Unirii pana la Podul Mincinosilor si .... asta a fost Sibiul.
Cat despre magazine, nu recomand nimanui orasul asta pentru shopping. 80% dintre magazine sunt pline de chinezarii de cea mai proasta calitate asa ca plec maine doar cu un mic suvenir hand made pe care am sa il fac cadou.
Sfat: Daca veniti in Sibiu pentru prima data nu va luati un sejur prea lung pentru ca veti muri de plictiseala.
Bila alba a acestui oras sunt evenimentele (festivaluri, targuri, concerte..) care se succed la intervele mici de timp si, pentru iubitorii de natura, imprejurimile ale caror frumusete iti taie respiratia. In plus hotelurile sunt calde si decorate cu gust.

I wish...

In fiecare perioada a vietii mele am avut in minte o lista cu lucruri pe care doresc sa le am sau sa le fac... Am stiu mereu sa fac diferenta intre ceva ce imi doresc cu adevarat si un capriciu dar, in mod surprinzator, capriciile au avut mereu prioritate. Am ales mereu sa iau lucrurile seriose in gluma si nu m-a surprins cand, la randul ei, viata m-a luat "la misto". Mereu mi-a placut sa traiesc, asa cum imi spune mama mereu cu dezamagire in glas, de pe o zi pe alta.... fara planuri mari si fara rezerve pentru zile negre. Nu am vrut sa primesc nimic pe tava dar nici nu m-am sinchisit sa ma asigur ca ziua de maine va fi lipsita de griji. Am spus mereu ca imi place viata mea dezordonata pentru ca am urat sa ma simt legata de ceva. Nu ma intereseaza sa am proprietati si mereu mi-a placut confortul pe care mi l-am incropit din lucruri putine intr-un apartament inchiriat. De ce? Pentru ca stiu sa fac un lucru sa para al meu, desi nu e! Stabilitatea de multe ori devine plictisitoare, terna, deloc imprevizibila...
Daca ma intrebi cum va arata viata mea peste 6 luni sau peste un an, nu am nici cea mai vaga idee. Nici macar nu imi consum prea multa energie gandindu-ma cum as vrea sa arata! Nici macar nu sunt convinsa ca stiu ce e mai bun pentru mine desi alegerile mele cele mai bune au fost cele bazate pe inspiratia de moment. Poate ca instinctul de conservare functioneza sau Cineva acolo sus chiar ma iubeste.
Intre timp lista mea de prioritati e plina de dorinte superficiale, materiale dar fara pic de esenta! Si, ce crezi? Ma simt foarte in siguranta asa!

Ma gandeam....

Am terminat de citit Aniela si ma gandeam aseara, inainte sa adorm, ca inca mai am o mica sansa la normalitate in viata mea (normalitatea aia dictata de canoane, nu a mea, pentru ca pe a mea o am deja). Trist roman, daca stati prost cu nervii nu vi-l recomand! Chiar si pe mine, care nu plang la filme, nu dramatizez si nu fac din nimic o tragedie, a reusit sa ma cam miste! Citind mi s-a confirmat ceea ce stiam deja in legatura cu modul de gandire si de actiune al oamenilor.... Siiii, de ce sa nu recunosc, mi-a prins bine sa vad ca mai are cineva ciudateniile mele. Ceea ce este interzis e mereu tentant! Daca nimeni nu mai vrea ceea ce vrea eu... parca nici eu nu il mai vreau cu asa multa forta! Daca as sti ca nimeni nu se atinge de ceea ce vreau eu, pot sa nu ajung nici eu la el si parca e mai usor de suportat esecul?
Si cum ceea ce gandesti e destul de greu de tinut in frau, cartea asta mi-a adus aminte de cineva... Si ma gandeam.... Sunt oameni cu care chiar daca nu mai interactionezi in mod direct, intre voi ramane o conexiune speciala. Sunt momente in care te gandesti oare ce face, in care iti imaginezi cum ar fi fost daca... si in care iti amintesti zambind ce a fost! Sunt aici oameni care desi pleaca, ceva ramane la tine! Sunt oamenii aia care vor ramane speciali pentru toata viata si nimic nu va schimba asta. Sunt oamenii aia pe care daca ii revezi peste ani ai impresia ca i-ai vazut ieri ultima data!

Never After

In viata asta am pierdut multi oameni despre care, la un moment dat, am crezut ca sunt parte din sufletul meu. Au plecat din diverse motive, de multe ori am avut si eu o contributie serioasa la asta... Unii s-au mai intors pentru scurte perioade de timp, dar niciodat nu a mai fost nimic la fel. Altii au plecat si dusi au fost! Acum ceea ce stiu, cu siguranta, este ca nu imi mai este, pentru nimic in lume, frica de schimbari. Stiu ca fiecare rascruce de drum ma duce acolo unde nici nu as indrazni sa visez si ca, in final, tot raul este spre bine. In final totul trebuie sa fie ok, daca nu e ok, nu este inca sfarsitul povestii!

Cui ii pasa?

In seara asta mi-am dat seama ca uitasem cat de bine este sa nu te gandesti la nimic si sa te bucuri pur si simplu de fiecare clipa, oricat de putin speciala ar fi ea... sau plina de emotii. Cat de bine e sa nu iti faci griji pentru ce va fi maine, peste o saptamana sau peste un an... Sa nu iei in calcul consecintele si sa nu iti pese pe cine poate rani fericirea ta. Nu sunt perfecta, nici nu imi doresc sa fiu! Perfectiunea este admirata pentru cateva clipe dupa care tinde sa devina impefecta, plictisitoare, terna, fara culoare... In plus, cine nu stie ca nimic nu este mai atragator decat un defect frumos asumat, care are mari sanse sa se transforme intr-o calitate de care se poate indragosti oricine. Ce spuneam? Ca e frumos sa nu te gandesti la nimic... sa fii putin egoist, putin rautacios! O doza mica de nebunie nu a omorat pe nimeni si sigur nu ii va reusi asta cu mine. Sunt aici... zambind si cam asta e tot ce conteaza!

P.S. In momentul in care voi inceta sa mai fiu atrasa de imposibil viata mea va deveni al naibi de simpla!

Un pic egoista... poate mai mult!

Iubeşte-te! În final, numai tu îţi vei rămâne!

Viata noastra ar fi mult mai simpla daca am respecta niste reguli simple. Desi recunosc ca imi place maxim sa ma complic si cred, cu fiecare particica a fiintei mele, ca regulile sunt facute sa fie incalcate, sunt cateva... sa le spunem principii, peste care nu trec. Sa spunem ca sunt niste lucruri pe care le/am invatat dupa ce m-am lovit cu fruntea de pragul de sus si ca, acum, stiu ca nu merita, pentru nimic in lume, sa imi las viata sa depinda de altcineva. Stiu ca e important, oricat de mult as iubi sau as uri, sa imi fac timp numai pentru mine. Stiu ca egoismul nu a omorat pe nimeni, ba din contra si ca atunci cand esti egoit nu inseamna ca trebuie sa le faci obligatoriu rau celor din jur. Acum stiu ca timpul meu este mult prea pretios pentru ca sa il pierd facand lucruri de complezenta. Stiu ca a trecut de mult vreamea in care mizam pe cantitate... acum a venit vremea pentru calitate (sa spunem ca prefer un "macaron parizian" in loc de o felie mare dintr-un tort cu fondant roz bombon, care iti ia ochii dar care iti lasa un gust ciudat- asta doar pentru cunoascatori). Nu mai am timp sa fac lucruri de dragul cuiva, nu mai am timp sa ma simt datoare... Cei care fac lucriri pentru mine le fac pentru ca asa simt... Stiu ca o fapta buna facuta din suflet nu asteapta nimic in schimb.... restul nu conteaza! Stiu ca o emotie manifestata in fata cuiva indiferent este vulnerabilitate! Cine isi doreste sa fie asa? Nu mai am timp sa las timpul sa lucreze in favoarea mea, prefer sa o fac eu si nici nu imi mai permit sa astept ca viata sa ma razbune... de cele mai multe ori o face prea tarziu! Am invatat ca cele mai frumoase cadouri sunt cele pe care mi le fac singura... Pana la urma si cand daruiesc tot eu sunt cea care se bucura cel mai tare asa ca emotia este dubla :D. Am invatat ca nu e bine sa uiti, asta e primul pas spre repetarea greselilor...

PS: Nu te teme să vrei mai mult! Dacă vrei puţin, nu vei primi nimic. (by FJ)

Chiar daca nu e legata cu funda... viata e un dar!

Spune-ţi întotdeauna că-i mai bine ca oamenii să se teamă de tine decât să te iubească. Cei care te iubesc o fac oricum, pentru că simt, nu pentru că vrei tu. (by F.J.)

cea mai mare greseala....

pe care o poti face este sa te comporti de parca maine nu ar mai exista!