miercuri, 30 decembrie 2009

cadoul meu de la 2009

Uimitor!... Stii ce cred eu? Ca viata este facuta dupa principiul ala "sanatos": "Nu te lasa sa mori, dar nici sa traiesti!", si cand spun asta sunt maxim de amuzata. Stau singura in camera, este ora 2.11 (a.m. sau dimineata), zambesc si tastez cat de silentios pot cu unghiile mele cele noi si negre ... cu argintiu.... E totusi 2 dimineata! Mmmmm! Nu stiu cum arata ora asta decat privita prin fumul gros din club, de pe canapeaua de la Crema cu un Big Apple in mana, din masina cu o prietena, asezata confortabil pe scaunul din dreapta, care vrea sa imi vorbeasca urgent despre o problema de viata si de moarte ... de pe bordura unei benzinarii in focul unei discutii, care s-a prelungit mai mult decat ar fi fost necesar in ciuda frigului de afara, sau prin prisma buimacelii cauzate de semnalul unui sms (you kiss me, lalala... ) trimis in creierii noptii... Acum ce fac? Ma bucur de zilele si noptile mele libere... multe la numar, cu care m-am pricosit la sfarsitul anului.... mai multe decat puteam visa macar in nebunia care m-a acaparat in ultimele luni. Este o vacanta care m-a luat prin surprindere, de care m-am speriat la inceput (ce naiba fac eu cu tot timpul asta liber?) dar care acum m-a prins al naibii de tare! Ce naiba fac daca ajunge sa imi placa viata asta lipsita de griji? Cafelele in miezul zilei in fata unui ziar colorat... diminetile lungi si odihnitoare in care "cat e ceasul?" e ultima mea problema... serile tarzii petrecute dupa cum am chef fara grija alarmei de dimineata... baile lungi... sedintele de relaxare... timpul pierdut prin saloane... orele lungi de socializare cu oameni pentru care credeam ca nu am niciodata timp? Daca ma uit cum arata viata mea in urma cu doua saptamani (contra cronometru) si daca ma gandesc cum va arata peste o saptamana, imi dau seama ca ceea ce traiesc acum este o binecuvantare, cel mai frumos cadou pe care putea sa mi-l ofere sfarsitul de an, ceva de care aveam atata nevoie pentru a ma deconecta, pentru a evada... pentru ca sa o pot lua de la capat cat ma voi reintoarce la nebunia vietii mele obisnuite...
Va recomandat cateva zile in care sa nu va programati nimic... in care sa va propuneti sa va surprindeti, in care sa nu faceti decat ceea ce va dicteaza starea de spirit! E divin! Parol!

P.S. Daca "karma" nu imi va mai "permite" sa scriu pe blog in urmatoarele doua zile (am presimtirea asta) va spun de pe acum: Have fun la "the big party of the year (pentru unii au fost mai multe :p)! La multi ani si ne vedem la anul (mai frumosi, mai fericiti si mai minunati - eu sigur)!!

XoXo (pentru cunoscatori)

luni, 28 decembrie 2009

cine a furat Craciunul?

Ma gandeam si am spus asta cu voce tare, de mai multe ori, in ultimele zile: ce dor imi e de Craciunul ala din copilarie! Stiu ca toate sentimentele alea pe care le traiam cu atata intensitate nu se vor mai intoarce niciodata, stiu ca frumusetea si simplitatea acelor zile nu le voi mai regasi... poate le voi retrai doar prin ochii copilului meu, sau cine stie! Stateam cu ochii inchisi si imi aminteam cat de frumos era Craciunul odata, cat de simplu simteam acea bucurie, cata nerabdare, cate emotii, ce sentimente. Daca ma gandesc ca nu mai pot simti Craciunul ca atunci ma intristez... nimic nu mai este ca atunci! Bradul nu mai este atat de interesant, fulgii de zapada nu ma mai fac sa visez (decat uneori), cadourile nu imi mai starnesc atata emotie si atata bucurie, decembrie nu mai de poveste! De data asta parca a fost mai putin "de poveste" decat in oricare an... m-am intrebat de mai multe ori de ce nu simt spiritul Craciunului, de ce nu ma mai bucur ca in copilarie de sarbatoare, de daruri, de colinde.... unde este Craciunul de alta data? Si mai trist mi se pare ca, ma uit in jur si imi dau seama, ca nici ceilalti nu par patrunsi de vreun sentiment mai bun. Ce s-a ales din cea mai frumoasa sarbatoare a anului? Cozi in supermarketuri, aglomeratie peste tot, reclame neinspirate, copii care isi doresc de la Mosu' bani in loc de daruri si ... cam atat...
Nu stiu cum am reusit dar, am omorat Craciunul... trist nu?

La multi ani!


E un pic cam tarziu pentru Craciun dar numai bine pentru Noul An! Stiu ca nu am raspuns la toate mesajele, ca nu prea am facut urari din propria initiava si sincer imi pare rau, asa ca sper ca prin mesajul acesta sa imi spal din pacate. La multi ani dragii mei! Multumesc pentru toate gandurile frumoase, multumesc pentru cadouri, pentru ca imi sunteti prieteni, multumesc...

joi, 17 decembrie 2009

inca odata! de ce?

Eu nu am fost niciodata perseverenta in ceva. Am crezut mereu ca ce nu obtii din prima este aproape imposibil de obtinut. Rar m-am intors spre un esec nu pentru a-l da uitarii, ingropandu-l in nepasare, ci pentru a incerca sa il indrept. Nu am insistat niciodata, am renuntat mereu al naibii de usor preferand sa spun "asa a fost sa fie" sau "poate ca asa este mai bine" decat sa imi mai dau o sansa. Dracu stie ce am pierdut, sau mai bine spus, cat am pierdut in viata din cauza asta. Nici nu vreau sa ma gandesc pentru ca cel mai probabil as cadea in depresie, asa ca prefer sa ma prefac ca viata mea este mai buna acum decat ar fi putut fi daca as fi fost eu, la un moment dat, mai insistenta sau, poate, mai putin mandra. Am zis ca, decat sa traiesc intrebandu-ma "dar daca", mai bine traiesc comitand aceleasi greseli, cu naivitatea primei dati si cu zambetul pe buze! Ma uitam mereu in jur la oameni care nu accepta sa piarda, care ajung sa se uimileaca, care uita de orice atunci cand vine vorba sa lupte pentru o cauza in care cred! Eu? Eu, ce? La primul "nu", aproape de fiecare data, am intors spatele si am plecat cu nasul pe sus spunandu- mi ca merit mai mult! Daca curiozitatea a omorat pisica (maxima asta am auzit-o de curand si m-a amuzat teribil), pe mine, este pe cale, sa ma omoare mandria si, cel mai probabil, intr-o zi va fi reusi! De ce asa? Pentru ca suport atat de greu esecurile incat doua, pe aceeasi tema, si intr-un interval de timp relativ scurt, ar fi mult prea mult pentru mine!

marți, 15 decembrie 2009

timp pentru nimic

Dupa ce iti dai cu buna stiinta intreaga viata peste cap, dupa ce iti darami universul este cam greu sa faci ordine. De asta m-am convins si eu, pentru a mia oara dar, cu aceeasi uimire de parca traiesc asta pentru prima data! Mi-am uitat vechile obiceiuri bune, am uitat ca haosul nu poate naste decat haos... Am uitat ca din dorinta de a face mult si bine nu se poate alege decat praful. Am uitat ca trebuie sa iau pauze, sa respir! Am crezut, cu aceeasi naivitate care ma scoate din minti, ca daca nu ma opresc pot ajunge mai repede unde imi doresc! Doamne nimic mai neadevarat! Habar nu ai nici tu probabil ce inseamna 2,3,5,10 ... minute de liniste, acele clipe in care tu sa te opresti si sa privesti lumea cum se agita. Spune-mi cand te-ai oprit ultima data intr-un loc foarte aglomerat sa privesti? Cand ai reusit sa te detasezi de ceea ce ti se comunica in mijlocul unei discutii si sa privesti, fara sa asculti? Cand te-ai oprit ultima data in mijlocul unui examen pentru a-i privi pe ceilalti? Îţi mai amintesti cand ai ascultat ultima data muzica buna (o simfonie de exemplu) cu ochii inchisi? Cand ai stat in pat, pe întuneric, si ai ascultat ploaie? Cand ai privit, de departe, niste copii care se joaca? cand ai visat cu ochii deschisi? Cand ai privit marea, cand ai condus ultima data, noaptea, fara directie, pe un drum pustiu? Cand ai citit o carte atat de absorbit incat sa uiti de tine? Stiu ce spui: ca astea sunt niste prostii si ca cine are timp pentru ele... Eu! .... asta pentru ca tot vorbeam ieri de eliberare.

luni, 14 decembrie 2009

prima clipa de liniste...

După o lungă perioadă de timp plină de agitaţie, plina de orgolii asta e prima seara in care sunt linistita! Doamne cat pot sa pretuiesc linistea asta... Este primul moment in ultima luna in care stau singura intr-o camera cu draperiile trase si in care nu imi vine sa plec, sa fug, sa uit, sa nu ma mai gandesc la nimic. Asta este primul moment in care ma bucur de o liniste care, dintr-odata, nu mai este apasatoare. Simt ca mi-am regasit echilibru. Ca nu imi mai e teama, ca pot sa ma privesc in oglinda in ochi, ca pot sa redevin sigura pe mine, ca nu mai depind de nimeni. Pentru prima data, dupa o lunga perioada de timp, nu imi mai e frica sa ma uit inspre viitor...
Inca am un zambet fortat pe fata dar in spatele lui se ascunde altceva: incredere! Nici urma de debusolare, de framantari, de ganduri negre, de disperare! Toate s-au dus ca prin farmec: mi-am recunoscut vina, mi-am cerut scuze si am pus punct! PUNCT! E clar ca dupa ce am trait toate astea, nu voi mai fi niciodata la fel. Nimic nu trece fara sa lase urme... si cu atat mai putin siuatiile astea care se nasc din nimic si dispar tot asa. E clar ca o bucatica din inima mea a murit, odata cu asta dar stii ceva? Mai am o speranta in care, pana in urma cu o luna, nu mai credeam. Acum stiu ca daca va mai fi o lacrima, nu va fi de disperare ci poate de parere de rau amestecata cu nostalgie. Dar de ce sa fie? Inca mai simt un gust amar dar simt ca dezamagirea nu mai starneste durere, simt ca ranile incep sa se vindece. Simt ca dispretul se trasforma intr-un sentiment neutru. Simt ca ura dispare... Ma simt eliberata! Nu imi mai pasa, ca ieri iar maine nu imi va mai pasa nici macar ca azi! Timpul le vindeca pe toate iar problemele acoperite de negura vremii par niste fleacuri!

Acum stiu! Calea spre echilimbru nu este negarea, nu sunt sperantele desarte, care se atarna de incertitudini. Calea spre echilibru nu e presărată cu minciuni, pe care de multe ori mi le vând singură. Nu pot găsi calea spre echilibru spunând că va fi bine in timp ce am lacrimile în barbă. Calea spre liniste nu se gaseste cautand-o cu disperare, in graba, ca pe o eliberare. Calea spre echilibru se gaseste acceptand realitatea, asa cum e ea... crunta! Recunoscand ca iti pasa, ca doare, spunand ce ai pe suflet si asumandu-ti greselile. Acum, dupa o lunga perioada de timp, simt ca ma gandesc din nou numai la mine atunci cand primesc spre maine... Nu ma mai gandesc cum ar trebui sa fiu, ma gandesc cum vreau sa fiu si asta se numeste eliberare!
Si maine e o zi iar noaptea e un sfetnic bun, poate cel mai bun cu care ma puteam imprieteni!

luni, 7 decembrie 2009

sunt prin preajma!

Am disparut o vreme din peisaj... nu am abandonat blogul, nu am murit, nu am renuntat la scris, nu am patit nimic groaznic. Sunt tot aici, de fapt am fost mereu! Am deschis de mai multe ori blogul, am inceput sa scriu si am renuntat pentru ca am simtit nevoia sa tac. As fi avut multe de spus dar am preferat sa ...nu. Traversez o perioada ciudata a vietii mele in care orice mi se intampla nu ma multumeste, asa cum nu ma multumeste nici ceea ce as putea scrie aici. Sunt bine, in felul meu... oricum toate trec asa ca astept si eu o perioada mai buna. Pana atunci, daca nu v-ati dat inca seama, am intrat deja in luna decembrie iar sfarsitul de an se apropie cu pasi repezi. Nu stiu de ce am impresia ca perioada asta va aduce cu ea multe schimbari... prea multa agitatie in jur fara motiv, prea multe lucruri care se intampla fara logica... In conditiile acestea nu pot decat sa sper... sa sper ca toata nebunia asta este doar inceputul sfarsitului unui an care a fost greu pentru toti, plin de incertitudini, plin de temeri, plin de neliniste. Nu stiu cum l-ati perceput voi dar pe mine m-a secatuit. S-au intamplat prea multe, am gresit prea mult si nu par sa fi invatat mare lucru. Cica in perioada asta suntem datori sa fim mai buni, sa iertam si mai ales sa incercam sa fim iertati. Daca as incepe acum sa imi cer scuze uninominal pentru ce am facut in 2009, nu as termina de scris pana de Revelion asa ca ma rezum sa spun un simplu: "Imi pare rau!" .... Asta a fost anul in care am realizat ca mandria nu este o calitate si asta consider ca e lectia cea mai pretioasa pe care mi-a predat/o viata, in ultimul timp. Ce astept acum... perioada sarbatorilor de la care, desi nu am niciun plan, astept ceva special. Cine stie?

Prima sarbatore importanta a lui decembrie a trecut deja si mi-am dat seama ca a fost primul an in care Mos Nicolae nu mi-a adus nimic. Am crescut, asta e clar asa ca ii las pe cei mai mici sa se bucure de cadouri. Cand ma gandeam ca m-a maturizat am primit si primul cadou... o carte speciala de la o persoana speciala :) Nu spun mai multe, doar ca era ambalata in puf alb, lucru care m-a entuziasmat peste masura inainte sa apuc sa vad ce se ascunde inauntru. Multumesc Monica, revin cu impresii ... personal!