duminică, 30 august 2009

Sexy summer .... the end!

Deci... a fost ultimul week-end din vara si, vorba Mariei, daca mai era o luna nu stiu cum o duceam si pe aia. A fost ... minunat iar ultima seara in care am "sarbatorit sfarsitul verii inainte de a sarbatori inceputul toamnei (by Julia)" a fost unul cu adevarat special. Dupa o noapte aproape perfecta, cu parere de rau, la patru dimineata, am trecut sa ne luam la revedere de la Sexy Office, Sexy Summer Office pardon, ca urmeaza Sexy Office Pedeal, asta daca nu ma las de clubareala intre timp si ma fac si eu fata de casa :D. Revenind insa la minunatele mele prietene, fara de care viata mea ar fi pustiu, trebuie sa recunosc ca mi-au dat o lectie sa o tot tin minte: daca vrei sa te distrezi, motive exista intotdeauna iar in comparatie cu o seara ca cea de sambata, restul sunt detalii. Sambata am invatat ca "o blonda in salopeta nu are ce sa caute la nebuni", ca "spre Paradis nu e deloc funny sa te duci de unul singur si ca trebuie sa iti gasesti partener de calatorie", ca "daca este in camp, esti in camp si gata, nu exista localizare" si ca inimioarele desenate pe luneta sunt ale dracu de sexy. Tot sambata mi-am dat seama ca e al naibii de misto sa evadezi din obisnuinta, ca tot ce este nou este incitant si ca un pic de nebunie nu a omorat pe nimeni. O alta maxima celebra spune ca "ce-i in mana este sfant" si ca fara un pic de circ, cu noaptea in cap, nu se poate incheie distractia.

Si acum schimband un pic nota ....

A fost o vara plina dupa care sunt sigura ca voi suspina in serile friguroase de iarna dar de care de fiecare data cand imi voi aminti voi zambi cu gura pana la urechi. Parca ieri ma bucuram ca un copil ca a venit vara, ca voi face plaja, ca e din nou rost de cluburi in aer liber, ca iar vine toata lumea la mare. Turistii au venit, au plecat, noi tot aici am ramas... si vom ramane aici si iarna. Bine impropriu spun pentru ca iarna migram si noi spre taramuri mai populate si mai putin monotone decat Constanta. Cert este ca s-a dus vara asta iar eu, involuntar, m-am gandit cu ce am rams... Ooooo da! Am cam ramas cu un albun de poze minunat pe care, daca se tine de cuvant Maria sa ii dea forma comerciala, il voi posta si pe blog, cu o mie de amintiri, cu prieteni noi, cu prieteni in minus, cu planuri nesperate, cu noi perspective si ... cu o vacanta restanta, pe care mi-am propus sa o iau in octombrie, adica e cam sigur, dar voi vorbi cu alta ocazie despre asta!

PS. Revin si cu poze... daca am promis, am promis!

miercuri, 19 august 2009

o lectie din viata!

Cineva imi spunea mai de mult (stiu eu cine) ca in viata trebuie sa te astepti la cel mai rau ca sa te bucuri, la intensitate maxima, de surprize. De exemplu, spunea el, ii dai un sms lu' fostu in care il intrebi de sanatate dar in care strecori si o subtilitatea mica care sa lase loc de un dialog (macar prin sms) mic! Bun... nimic neobisnuit.... Trebuie sa te gandesti, de cand il vei trimite, ca nu iti va raspunde ca este un nevertebrat (fostu') care nu a invatat inca faptul ca, virgula, comunicarea nu presupune neaparat o intalnire sau o invitatie de genul: Hai sa ne ....em! In momentul in care iti raspunde, "nevertebratul" iti depaseste asteptarile si se transforma, in mod automat, intr-un simpatic! "Uite ma ce dragutz mi-a raspuns!" Numai ca tu, ca femeie, imi spunea acelasi prieten, nu stii cand sa te opresti si ii mai dai unul... Adica intinzi coarda mai mult decat iti permite statutul de fosta si te cam dai la barfa! Asta este momentul in care previziunile tale sumbre se adeveresc! In fine toata povestioara este un exemplu cras de misoginism, de aia nici nu i-am facut favoarea domnului, care stiu ca este cititor fidel al blogului, de a-l nominaliza :D. Cert este ca povestea asta, care nu are legatura cu mine, are o morala misto rau de tot: Oamenii isi fac singuri rau in viata din doua motive:
1. pentru ca nu lasa dracu trecutul acolo unde ii este locul, la fel si pe cei care fac parte din trecut pentru ca au ales ei sa iasa din viata ta la un moment dat, pe usa din dos;
2. pentru ca nu stiu cand sa se opreasca si pentru ca nu stiu ca orice lucru fortat isi pierde din farmec. Pe scurt, pentru ca nu stiu ca sunt momente in viata cand less is more!
Nu sunt eu lupul moralist! Nu imi propun asta si nici nu ma consider vreo somitate in ale psihologiei (nici macar un novice) dar am trai atatea... am vazut atatea, m-au durat atatea incat pentru mine nu prea mai conteaza decat "ceea ce conteaza cu adevarat". Ma gandeam ca eu niciodata nu am reinnodat o relatie, nu am tras de una si nici nu m-a interesat sa determin pe cineva sa stea langa mine! Am invatat de mica faptul ca "dragoste cu sila nu se poate" si am stiut mereu cand sa ma opresc! Daca m-a durut nu a stiut nimeni asta, daca mi-a convenit situatia, nici atat! Nu am implorat pe nimeni sa se intoarca, nu m-au interesat parerile de rau. O decizie luata, ramane luate! Si asta este o calitate pe care ar trebui sa o bifam in CV! Am facut si eu o mie de greseli dar am stiut atat de bine sa le acopar incat cei care au vazut au crezut ca asa am vrut sa iasa! Am gresit zambind si la fel mi-am asumat consecintele! Daca simti nevoia sa plangi nu ai decat sa o faci... dar nu trebuie sa faci pe cineva sa se simta vinovat pentru asta! Bucuria se impartaseste, tristea e doar problema ta! Nu e vinovat cel care iti face rau, esti vinovat tu ca nu ai invatat sa te aperi de el si pentru ca l-ai pastrat pe langa tine!

Cam atat cu lectia de viata... sincer nu mi-am dorit sa fie asta, mi-am dorit sa spun toate chestiile astea, pentru a mia oara, pentru ca stiu ca va ajuta pe cineva! Poate mai ajuta si pe altii!

P.S.: Iti propun sa incerci ceva! E o chestie citita intr-o carte roz, pe care am primit-o cadou (Multumesc Marius! Da sunt si barbati care ofera carti...) si pe care eu am experimentat-o! Functioneaza! Textul ala suna cam asa: In momentul in care esti foarte suparat, straduieste-te sa zambesti! Creierul poate fi foarte usor pacalit! In maximum zece minute te vei simti mai bine!

O seara minunata!

marți, 18 august 2009

Ceva ce ne leaga!? Ceeeeeeeeeeeee!

Cu siguranta ai trecut prin asta si atunci cand vei citit ce am sa scriu vei zambi asta daca nu cumva vei izbucni in ras. Stim cu totii ca atunci cand vrei sa inchei o relatie nu poti sa faci asta exact in momentul acela pentru ca, asa cum e normal, mai sunt o gramada de lucruri mici si penibile care va leaga dar care automat devin foarte importante! "Sa imi dai clama de par, hanoracul, sutienul, inelul de la mama pe care le-am uitat la tine!" Tot timpul unul dintre voi va avea o nelamurire insimnifianta pentru care va suna a doua zi de la despartire la 8, il va trezi pe celalalt. Te va enerva sau te va face sa iti fie dor de el. Asta e felul lui de ati aduce aminte ca exista. Apoi dupa o saptamana isi va pierde brusc telefonul cu tot cu agenda si timp de trei zile te va suna de cel putin 10 ori pentru ati cere numerele unor prieteni comuni... pentru ca brusc are nevoie sa vorbeasca cu toti! A trecut si asta si dupa o luna te vede intamplator prin mall si bineinteles ca nu rateaza ocazia sa ti-o spuna. Tu.... intr-o dimineata cand vii din club, dupa cateva pahare bune de Cosmo sau Cuba Libre sau si Cosmo si Cuba Libre si ce ti-a mai scapat de prin paharele prietenilor, iti dai seama ca ti s-a facut al dracu de dor de el si il suni cu noaptea in cap dupa principul daca eu nu dorm, de ce sa mai doarma altii si il intrebi ce face! Asta nu reprezinta decat un precedent... vor mai urma si alte dimineti de genul asta pana cand intr-o dimineata iti da ton de ocupat sau iti raspunde cu o voce sictirita si te intreaba daca nu vezi cat e ceasul sau daca asta e ora de sunat! Pe moment crezi ca ala e sfarsitul lumii, ca fostul, asupra caruia credeai ca ai drept de viata si de moarte, a adus o femeie in patul lui si brusc e deranjat de telefoanele tale nocturne iar vocea ta imbibata in aburii alcolului nu i se mai pare sexy! Mai mult decat atat a doua zi nu te mai suna sa dezbateti discutia matinala pe care tu te prefaci, sau chiar, nu ti-o mai aduci aminte. Asta e momentul in care iti dai seama ca nu poti trai fara el... ca esti cea mai mare prosta ca l-ai pierdut si nu poti accepta ca are pe alta! Trece si asta, trece o luna, doua... iar tu abia daca iti mai aduci aminte cum il cheama, cand intr-o seara, in timp ce esti in cea mai mare sesiune de hlizeala maxima cu fetele te suna un numar care ti se pare cunoscut, raspunde o voce si mai cunoscuta care iti spune ca facea curat in dulap si a gasit tricoul ala al tau pe care l-ati cumparat impreuna din vacanta. Iti da toate detaliile, explica cum miroase, cand l-ai lasat la el si de ce nu a dat de el mai devreme pentru a ti-l inapoia! *L-a parasit zdr---ta, are nevoie de consolare si si-a amintit brusc ca existi* Asta e momentul in care fie ti se va parea amuzat si o luati de la capat cu joculetul cretin, fie ii vei spune: "da-i-l lu' sora-ta sau trimite-l prin curierat!" Doamne am auzit atatea povesti pe marginea unor intamplari de genul, am trait atatea incat cred ca nimic nu ma mai poate surprinde. Si totusi :))) Viata bate benzile desenate! Let Me Enjoy The Night!

noutati

Ei bine am revenit cu noutati. Problema cu ochelarii au rezolvat-o mai repede si mai eficient decat as fi crezut. Adica in numai cateva ore de cand m-am hotarat sa imi accept problema mi-am si pus ochii in vitrina (cica am ochi frumosi si ca meritau si ei o vitrina sa ii puna in valoare, eu sunt de alta parere). A fost destul de dificil sa ii aleg, dar am stit ca aia sunt facut pentru mine... un pic sic, un pic seriosi! Socul cel mai mare l-am avut cand mi-am aflat dioptriile: minus 1,5! Foarte mult stiu! medicul si-a facut doua randuri de cruci cand a auzit ca nu am mai purtat pana acum ochelari si s-a socat si mai tare cand a aflat ca eu conduceam noaptea la cat sunt de chioara. Si mai simpatica am fost cand am iesit din cabinet cu ochelarii pe nas si ma uitam la oameni ca "orbul care a descoperit Braila". Nu imi venea sa cred cat de colorata este lumea, cata lumina e in jur. Am vazut niste pete pe parbriz pe care nu le-as fi detectat cu ochiul liber nici intr-o mie de ani. Eram asa fericita ca vad numerele de la masini, scrisul mic de pe panourile publicitare.... Wow! radeam singura ca imi dadeam seama in ce hal sunt de penibila! Acum sunt ochelarista cu acte in regula, adica un motiv in plus sa fiu injurata degeaba in trafic de barbatii misogini, dupa ce ca sunt femeie, mai am si ochelari... blonda mai lipseste sa fiu!

luni, 17 august 2009

New me ... cu ochelari!

Ei bine, dupa trei ani in care m-am chinuit de din rasputeri sa ascund asta, sa ma conving ca mine ca nu e asa, acum recunosc: SUNT MAXIM DE CHIOARA! Ei bine fratilor, am sa port ochelari, o sa o fac si pe asta si daca ma iau dupa ce spunea Mihnea (cum cine e Mihnea, am fost colegi de clasa la D, cu D de la Dragoste) vor fi o persoana cu handicap (cica ochelaristii sunt handicapati, asa spunea el care, de altfel, e unul dintre ei). Am depasit faza de negare si chiar mi-am facut o programare la oftalmolog asa ca in curand ma veti vedea cu ochelari.... GROAZNICCCC!!!! Sa nu va imaginati ca mi-a fost usor sa iau o astfel de decizie dar era timpul... asta daca nu vreau sa fac "pietonii buchet pe trecere" (by Moni) atunci cand conduc noaptea! Deci daca stiti vreun club al ochelaristilor nefericiti, lasati-ma sa stiu, pentru ca vreau sa ma inscriu: Buna sunt Simona, si sunt chioara!

P.S. Acum urmeaza partea aia cu alesul ramelor. Am avut ieri o tentativa dar m-am plictisit repede. Mi-am dat seama ca si cu ochelarii va fi la fel ca si cu barbatii (nici unul nu este suficient de bun)... asa ca va trece probabil ceva pana ma voi decide, asta daca nu voi lua primele rame cu strasuri care imi vor ieis in cale. Cat depsre dioptrii am o presimtire sumbra .... gen -1, cel putin.

vineri, 14 august 2009

Ce se intampla in Office dupa ce plec eu acasa!




Deci nu am putut sa ma abtin! Ce face bautura de om... oameni! In ce hal degenereaza toata distractia in Office dupa ce plec eu acasa! Just.... watch it! Nu mai e loc de niciun comentariu!

duminică, 9 august 2009

pana unde?

Toate viata noastra este o cautare neintrerupta. Prima data ne cautam propria identitate, ne perfectionam stilul, ne punem la punct o garderoba care sa ne reprezinte, cautam modele in viata, cautam reteta succesului, cautam drumul spre o cariera, un job bun... prima data ne cautam parteneri de joaca, apoi parteneri de distractie... vine vremea pentru prieteniile de-o viata iau apoi pentru sufletul pereche. Cand te gandesti care e mersul firesc al lucrurilor drumul pe care trebuie sa il urmeazi in viata pare relativ simplu dar, in realitate, totul este mult mai complicat. Ceea ce nu am stiut eu aproape niciodata a fost cand trebuie sa ma opresc din cautare si daca este cazul sa accept oportunitatile de moment (desi nu sunt tocmai ce am visat)? Mereu m-am intrebat daca spunand "da" nu inchid usa unui viitor mai bun, nu renunt la o calatorie palpitanta pe un drum generos in viata, daca viata nu mi-a pregatit mai mult si daca nu cumva am ajuns abia la jumatatea drumului? Pe de alta parte imi era teama ca pot da cu piciorul unui oportunitati importante, ca poate nu voi avea sansa sa primesc mai mult si ca voi regreta toata viata oportunitatea ratata? Cand trebuie sa te opresti din cautare? Cand trebuie sa spui gata! Pana unde este bine sa risti? Este de datoria mea sa risc sau riscand nu fac altceva decat sa pierd?

luni, 3 august 2009

bolnava de comunicare!

Sunt sigura ca fiecare dintre noi are o persoana la care se gandesc prima data atunci cand are o problema, cand este trist, cand vrea sa planga pe umarul cuiva, sau cand pur si simplu are un apetit exagerat pentru comunicare. Persoana aia cu multa rabdare care da cele mai bune sfaturi din lume, care stie sa asculte si care este vesnic disponibila. De multe ori m-am intrebat de unde vine rabdarea acestor persoane, de ce nu protesteaza, de ce nu ne spun sa ne mai ducem dracu cu toate problemele noastre vesnice. Pe de alta data am incercat sa imi explic de unde placerea asta malefica de a impartasi altora problemele noastre... de parca ceilalti nu le au pe ale lor. Este cineva dator sa ne asculte noua problemele? Nu cred! De ce naiba nu depunem noi putin efort sa ne rezolvam singuri neconcordantele din viata? De ce nu facem tot posibilul sa iesim in lume sau sa venim in fata prietenilor dupa ce ne-am rezolvat problemele, cu o fata senina? Pentru ca de aia sunt prietenii, sa ne suporte? Sa revenim totusi la zilele alea in care suferim de exces de comunicare. In care trimitem zeci de sms-uri, zeci de e-mail-uri si in care mai avem putin si ne lipim telefonul de ureche. "Buna, sunt Simona si sunt dependenta de comunicare!" sau "Buna, sunt Simona si simt o nevoie inexplicabila de a le spune prietenilor mei, sau cui vrea sa ma asculte, toate nimicurile care mi se intampla pe parcursul unei zile!" Slava Domnului ca aceste crize sunt inca sporadice dar cine stie. Sper sa nu apuc ziua in care nu imi mai vor raspunde la telefon prietenii pentru ca nu imi vor mai suporta confesiunile...