miercuri, 30 decembrie 2009

cadoul meu de la 2009

Uimitor!... Stii ce cred eu? Ca viata este facuta dupa principiul ala "sanatos": "Nu te lasa sa mori, dar nici sa traiesti!", si cand spun asta sunt maxim de amuzata. Stau singura in camera, este ora 2.11 (a.m. sau dimineata), zambesc si tastez cat de silentios pot cu unghiile mele cele noi si negre ... cu argintiu.... E totusi 2 dimineata! Mmmmm! Nu stiu cum arata ora asta decat privita prin fumul gros din club, de pe canapeaua de la Crema cu un Big Apple in mana, din masina cu o prietena, asezata confortabil pe scaunul din dreapta, care vrea sa imi vorbeasca urgent despre o problema de viata si de moarte ... de pe bordura unei benzinarii in focul unei discutii, care s-a prelungit mai mult decat ar fi fost necesar in ciuda frigului de afara, sau prin prisma buimacelii cauzate de semnalul unui sms (you kiss me, lalala... ) trimis in creierii noptii... Acum ce fac? Ma bucur de zilele si noptile mele libere... multe la numar, cu care m-am pricosit la sfarsitul anului.... mai multe decat puteam visa macar in nebunia care m-a acaparat in ultimele luni. Este o vacanta care m-a luat prin surprindere, de care m-am speriat la inceput (ce naiba fac eu cu tot timpul asta liber?) dar care acum m-a prins al naibii de tare! Ce naiba fac daca ajunge sa imi placa viata asta lipsita de griji? Cafelele in miezul zilei in fata unui ziar colorat... diminetile lungi si odihnitoare in care "cat e ceasul?" e ultima mea problema... serile tarzii petrecute dupa cum am chef fara grija alarmei de dimineata... baile lungi... sedintele de relaxare... timpul pierdut prin saloane... orele lungi de socializare cu oameni pentru care credeam ca nu am niciodata timp? Daca ma uit cum arata viata mea in urma cu doua saptamani (contra cronometru) si daca ma gandesc cum va arata peste o saptamana, imi dau seama ca ceea ce traiesc acum este o binecuvantare, cel mai frumos cadou pe care putea sa mi-l ofere sfarsitul de an, ceva de care aveam atata nevoie pentru a ma deconecta, pentru a evada... pentru ca sa o pot lua de la capat cat ma voi reintoarce la nebunia vietii mele obisnuite...
Va recomandat cateva zile in care sa nu va programati nimic... in care sa va propuneti sa va surprindeti, in care sa nu faceti decat ceea ce va dicteaza starea de spirit! E divin! Parol!

P.S. Daca "karma" nu imi va mai "permite" sa scriu pe blog in urmatoarele doua zile (am presimtirea asta) va spun de pe acum: Have fun la "the big party of the year (pentru unii au fost mai multe :p)! La multi ani si ne vedem la anul (mai frumosi, mai fericiti si mai minunati - eu sigur)!!

XoXo (pentru cunoscatori)

luni, 28 decembrie 2009

cine a furat Craciunul?

Ma gandeam si am spus asta cu voce tare, de mai multe ori, in ultimele zile: ce dor imi e de Craciunul ala din copilarie! Stiu ca toate sentimentele alea pe care le traiam cu atata intensitate nu se vor mai intoarce niciodata, stiu ca frumusetea si simplitatea acelor zile nu le voi mai regasi... poate le voi retrai doar prin ochii copilului meu, sau cine stie! Stateam cu ochii inchisi si imi aminteam cat de frumos era Craciunul odata, cat de simplu simteam acea bucurie, cata nerabdare, cate emotii, ce sentimente. Daca ma gandesc ca nu mai pot simti Craciunul ca atunci ma intristez... nimic nu mai este ca atunci! Bradul nu mai este atat de interesant, fulgii de zapada nu ma mai fac sa visez (decat uneori), cadourile nu imi mai starnesc atata emotie si atata bucurie, decembrie nu mai de poveste! De data asta parca a fost mai putin "de poveste" decat in oricare an... m-am intrebat de mai multe ori de ce nu simt spiritul Craciunului, de ce nu ma mai bucur ca in copilarie de sarbatoare, de daruri, de colinde.... unde este Craciunul de alta data? Si mai trist mi se pare ca, ma uit in jur si imi dau seama, ca nici ceilalti nu par patrunsi de vreun sentiment mai bun. Ce s-a ales din cea mai frumoasa sarbatoare a anului? Cozi in supermarketuri, aglomeratie peste tot, reclame neinspirate, copii care isi doresc de la Mosu' bani in loc de daruri si ... cam atat...
Nu stiu cum am reusit dar, am omorat Craciunul... trist nu?

La multi ani!


E un pic cam tarziu pentru Craciun dar numai bine pentru Noul An! Stiu ca nu am raspuns la toate mesajele, ca nu prea am facut urari din propria initiava si sincer imi pare rau, asa ca sper ca prin mesajul acesta sa imi spal din pacate. La multi ani dragii mei! Multumesc pentru toate gandurile frumoase, multumesc pentru cadouri, pentru ca imi sunteti prieteni, multumesc...

joi, 17 decembrie 2009

inca odata! de ce?

Eu nu am fost niciodata perseverenta in ceva. Am crezut mereu ca ce nu obtii din prima este aproape imposibil de obtinut. Rar m-am intors spre un esec nu pentru a-l da uitarii, ingropandu-l in nepasare, ci pentru a incerca sa il indrept. Nu am insistat niciodata, am renuntat mereu al naibii de usor preferand sa spun "asa a fost sa fie" sau "poate ca asa este mai bine" decat sa imi mai dau o sansa. Dracu stie ce am pierdut, sau mai bine spus, cat am pierdut in viata din cauza asta. Nici nu vreau sa ma gandesc pentru ca cel mai probabil as cadea in depresie, asa ca prefer sa ma prefac ca viata mea este mai buna acum decat ar fi putut fi daca as fi fost eu, la un moment dat, mai insistenta sau, poate, mai putin mandra. Am zis ca, decat sa traiesc intrebandu-ma "dar daca", mai bine traiesc comitand aceleasi greseli, cu naivitatea primei dati si cu zambetul pe buze! Ma uitam mereu in jur la oameni care nu accepta sa piarda, care ajung sa se uimileaca, care uita de orice atunci cand vine vorba sa lupte pentru o cauza in care cred! Eu? Eu, ce? La primul "nu", aproape de fiecare data, am intors spatele si am plecat cu nasul pe sus spunandu- mi ca merit mai mult! Daca curiozitatea a omorat pisica (maxima asta am auzit-o de curand si m-a amuzat teribil), pe mine, este pe cale, sa ma omoare mandria si, cel mai probabil, intr-o zi va fi reusi! De ce asa? Pentru ca suport atat de greu esecurile incat doua, pe aceeasi tema, si intr-un interval de timp relativ scurt, ar fi mult prea mult pentru mine!

marți, 15 decembrie 2009

timp pentru nimic

Dupa ce iti dai cu buna stiinta intreaga viata peste cap, dupa ce iti darami universul este cam greu sa faci ordine. De asta m-am convins si eu, pentru a mia oara dar, cu aceeasi uimire de parca traiesc asta pentru prima data! Mi-am uitat vechile obiceiuri bune, am uitat ca haosul nu poate naste decat haos... Am uitat ca din dorinta de a face mult si bine nu se poate alege decat praful. Am uitat ca trebuie sa iau pauze, sa respir! Am crezut, cu aceeasi naivitate care ma scoate din minti, ca daca nu ma opresc pot ajunge mai repede unde imi doresc! Doamne nimic mai neadevarat! Habar nu ai nici tu probabil ce inseamna 2,3,5,10 ... minute de liniste, acele clipe in care tu sa te opresti si sa privesti lumea cum se agita. Spune-mi cand te-ai oprit ultima data intr-un loc foarte aglomerat sa privesti? Cand ai reusit sa te detasezi de ceea ce ti se comunica in mijlocul unei discutii si sa privesti, fara sa asculti? Cand te-ai oprit ultima data in mijlocul unui examen pentru a-i privi pe ceilalti? Îţi mai amintesti cand ai ascultat ultima data muzica buna (o simfonie de exemplu) cu ochii inchisi? Cand ai stat in pat, pe întuneric, si ai ascultat ploaie? Cand ai privit, de departe, niste copii care se joaca? cand ai visat cu ochii deschisi? Cand ai privit marea, cand ai condus ultima data, noaptea, fara directie, pe un drum pustiu? Cand ai citit o carte atat de absorbit incat sa uiti de tine? Stiu ce spui: ca astea sunt niste prostii si ca cine are timp pentru ele... Eu! .... asta pentru ca tot vorbeam ieri de eliberare.

luni, 14 decembrie 2009

prima clipa de liniste...

După o lungă perioadă de timp plină de agitaţie, plina de orgolii asta e prima seara in care sunt linistita! Doamne cat pot sa pretuiesc linistea asta... Este primul moment in ultima luna in care stau singura intr-o camera cu draperiile trase si in care nu imi vine sa plec, sa fug, sa uit, sa nu ma mai gandesc la nimic. Asta este primul moment in care ma bucur de o liniste care, dintr-odata, nu mai este apasatoare. Simt ca mi-am regasit echilibru. Ca nu imi mai e teama, ca pot sa ma privesc in oglinda in ochi, ca pot sa redevin sigura pe mine, ca nu mai depind de nimeni. Pentru prima data, dupa o lunga perioada de timp, nu imi mai e frica sa ma uit inspre viitor...
Inca am un zambet fortat pe fata dar in spatele lui se ascunde altceva: incredere! Nici urma de debusolare, de framantari, de ganduri negre, de disperare! Toate s-au dus ca prin farmec: mi-am recunoscut vina, mi-am cerut scuze si am pus punct! PUNCT! E clar ca dupa ce am trait toate astea, nu voi mai fi niciodata la fel. Nimic nu trece fara sa lase urme... si cu atat mai putin siuatiile astea care se nasc din nimic si dispar tot asa. E clar ca o bucatica din inima mea a murit, odata cu asta dar stii ceva? Mai am o speranta in care, pana in urma cu o luna, nu mai credeam. Acum stiu ca daca va mai fi o lacrima, nu va fi de disperare ci poate de parere de rau amestecata cu nostalgie. Dar de ce sa fie? Inca mai simt un gust amar dar simt ca dezamagirea nu mai starneste durere, simt ca ranile incep sa se vindece. Simt ca dispretul se trasforma intr-un sentiment neutru. Simt ca ura dispare... Ma simt eliberata! Nu imi mai pasa, ca ieri iar maine nu imi va mai pasa nici macar ca azi! Timpul le vindeca pe toate iar problemele acoperite de negura vremii par niste fleacuri!

Acum stiu! Calea spre echilimbru nu este negarea, nu sunt sperantele desarte, care se atarna de incertitudini. Calea spre echilibru nu e presărată cu minciuni, pe care de multe ori mi le vând singură. Nu pot găsi calea spre echilibru spunând că va fi bine in timp ce am lacrimile în barbă. Calea spre liniste nu se gaseste cautand-o cu disperare, in graba, ca pe o eliberare. Calea spre echilibru se gaseste acceptand realitatea, asa cum e ea... crunta! Recunoscand ca iti pasa, ca doare, spunand ce ai pe suflet si asumandu-ti greselile. Acum, dupa o lunga perioada de timp, simt ca ma gandesc din nou numai la mine atunci cand primesc spre maine... Nu ma mai gandesc cum ar trebui sa fiu, ma gandesc cum vreau sa fiu si asta se numeste eliberare!
Si maine e o zi iar noaptea e un sfetnic bun, poate cel mai bun cu care ma puteam imprieteni!

luni, 7 decembrie 2009

sunt prin preajma!

Am disparut o vreme din peisaj... nu am abandonat blogul, nu am murit, nu am renuntat la scris, nu am patit nimic groaznic. Sunt tot aici, de fapt am fost mereu! Am deschis de mai multe ori blogul, am inceput sa scriu si am renuntat pentru ca am simtit nevoia sa tac. As fi avut multe de spus dar am preferat sa ...nu. Traversez o perioada ciudata a vietii mele in care orice mi se intampla nu ma multumeste, asa cum nu ma multumeste nici ceea ce as putea scrie aici. Sunt bine, in felul meu... oricum toate trec asa ca astept si eu o perioada mai buna. Pana atunci, daca nu v-ati dat inca seama, am intrat deja in luna decembrie iar sfarsitul de an se apropie cu pasi repezi. Nu stiu de ce am impresia ca perioada asta va aduce cu ea multe schimbari... prea multa agitatie in jur fara motiv, prea multe lucruri care se intampla fara logica... In conditiile acestea nu pot decat sa sper... sa sper ca toata nebunia asta este doar inceputul sfarsitului unui an care a fost greu pentru toti, plin de incertitudini, plin de temeri, plin de neliniste. Nu stiu cum l-ati perceput voi dar pe mine m-a secatuit. S-au intamplat prea multe, am gresit prea mult si nu par sa fi invatat mare lucru. Cica in perioada asta suntem datori sa fim mai buni, sa iertam si mai ales sa incercam sa fim iertati. Daca as incepe acum sa imi cer scuze uninominal pentru ce am facut in 2009, nu as termina de scris pana de Revelion asa ca ma rezum sa spun un simplu: "Imi pare rau!" .... Asta a fost anul in care am realizat ca mandria nu este o calitate si asta consider ca e lectia cea mai pretioasa pe care mi-a predat/o viata, in ultimul timp. Ce astept acum... perioada sarbatorilor de la care, desi nu am niciun plan, astept ceva special. Cine stie?

Prima sarbatore importanta a lui decembrie a trecut deja si mi-am dat seama ca a fost primul an in care Mos Nicolae nu mi-a adus nimic. Am crescut, asta e clar asa ca ii las pe cei mai mici sa se bucure de cadouri. Cand ma gandeam ca m-a maturizat am primit si primul cadou... o carte speciala de la o persoana speciala :) Nu spun mai multe, doar ca era ambalata in puf alb, lucru care m-a entuziasmat peste masura inainte sa apuc sa vad ce se ascunde inauntru. Multumesc Monica, revin cu impresii ... personal!

luni, 2 noiembrie 2009

PaRiS by day'n'nights

I'm back!

Am revenit in tara... de vreo saptamana dar abia acum am putin timp sa scriu cateva lucruri aici. De fapt, mint! Timp am avut ca doar am fost in concediu dar am avut lucruri mai bune de facut :D. Prima data am vrut sa postez doar cateva fotografii ca doar am promis, am promis, dar pana sa incarca slide-ul m-am gandit ca as avea si cate ceva impresii de vacanta de impartasit asa pentru ca amintirile sunt inca foarte proaspete si experienta (a doua mea vizita) de la Paris a meritat din toate punctele de vedere si mai cu seama Deauville, locul in care am petrecut doua zile de vis intr-un castel minunat. Aici am descoperit o altfel de lume, pentru care timpul parea ca sta in loc. Aici nu imi aduc aminte sa fi fost ceva care sa nu imi fi placut. M-a lasat cu respiratia taiata modul in care modernul se impletea cu istoria, modul in care castelele isi faceau loc printre cazinouri, plaja imensa, muntii din departare, portul de yachturi, zicile de terase, stradutele inguste si intortocheate, magazinele, oamenii locului care imi zambeau si mai cu seama cafenele si terasele unde am servit cel mai minunate croassante din lume si cea mai aromata cafea... Revenind la Paris! A fost complet diferit, am facut o mie de lucruri, multe dintre ele in premiera iar Parisul mi s-a parut la fel de surprinzator ca si prima data. Acum am avut ocazia sa fiu mult mai mult timp in contact cu oamenii de acolo, sa le intru in case, in intimitate, sa vad cum traiesc. A fost o experinta din care am invatat multe! Au fost cateva zile in care am exprimentat, m-am lasat surprinsa si, nu in ultimul timp, am invatat. Am invatat ca o vacanta poate fi minunata si daca nu stai cu orele in magazine si atunci cand alegi o ciocolata pentru cineva drag din zeci de sortimente poate fi mai palpitant decat un tur de forta prin cele mai luxoase galerii comerciale. Am invatat ca vacantele sunt facute pentru relaxare si pentru lucrurile care iti fac intr-adevar placere si, crede-ma pe cuvant, ca m-am bucurat de toate. De plimbarile pe malul marii, de somnul odihnitor si de diminetile tarzii, de micul dejun savurat pe indelete, de dupa amiezile la terase, de mesele bune si sanatoase, de preparatele noi si surprinzatoare, de serile petrecute in fata unui pahar cu vin, de sesiunile de SPA, de serile agitate din Paris... A fost ca o binecuvantare pentru viata mea zbuciumata si un motiv bun sa imi doresc sa ma reintorc la ale mele, la viata mea obisnuita, cu forte proaspete. A fost o vacanta scurta dar intensa pe care, cu siguranta, nu o voi uita prea curand!

miercuri, 21 octombrie 2009

see you in 10 days!

Dragii mei urati-mi "Concediu placut!" in 24 de ore sunt avion iar vineri dimineata imi voi bea cafeaua pe Champs-Elisée. Cu siguranta nu imi vor lipsi toate zilele acestea agitate! Promit sa revin cu forte proaspete dar si cu fotografii din vacanta!

Kiss you and see you in 10 days!

luni, 12 octombrie 2009

Fara aplauze la aterizare!

REcunosc ca textul nu imi apartine (sursa: http://liviualexa.ro/2009/10/11/atlas-de-mitocanie-aviatica) dar nu m-am putut abtine sa nu il preiau si sa il impart si cu voi. Asa ca Enjoy!

Un roman suparat strange semnaturi impotriva aplaudatului in avion. (http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/fara_aplauze_la_aterizare_-p69654055.html)
Nu cred ca n-ati patit-o niciodata, mai ales in cursele low-cost. E momentul dinaintea aterizarii cand, la un semn, toate cefele atente sa auda scartaitul cauciucului aplauda ca focile intru, cred ei, rasplatirea pilotului care a reusit sa ii duca cu bine la cele lumesti.

Eu consider petitia incompleta. Pe langa aplaudacii de avion, mai exista si alte specimene ce ar trebui sa fie oprite inca de la momentul achizitiei biletului:

- vacile cu Louis Vouitton din piata, pantaloni roz si cercei mari de aur rasucit -

- grasele parfumate cu sprei si care isi care cu ele jentile cu lucruri ”pretioase”, ca asa au auzit ele ca e bine sa faci - sa le declari ”la cala”, dumnezeii lor de tampite proaste, astea sunt in top treiul meu, mai ales cand imping ca vitele papornitele in lacasurile de depozitare ocupand locul altora.

- moldoveanul cu maiou cu NIKE si cu mohair sub axila. Se recunoaste de la o posta EXACT din momentul in care, retardul dracului, se opreste pe scarile avionului (la mijloc) si isi roaga maimuta, aflata jos, sa ii faca o poza mandra, poza-l-ar Proteveu’ in sicriu pentru stirile de la ora 5

- umoristii cu lanturi de aur si bratari de cauciuc negru (din astia am vazut doar clujeni, dar sunt sigur ca sunt raspanditi): de obicei, intra in avion dupa ce au tras un uischi sau doua beri in restaurant, ca sa isi faca curaj. Ii recunosti dupa glumele cu susta pe care le fac stewardeselor, razand ca bolnavii de schizo de propriile cacaturi, dar tacand imediat ce avionul sa pune in miscare, cuprinsi instantaneu de un acces de frica si de cruci facute cu repeziciune

- cercopiteco-familionul: compus din mama plinuta cu iegari, tata cu borseta si mustata si un copil sau doi, tunsi cu breton si care maraie sincron. De obicei, doamna e nemultumita de locul primit, dar si de faptul ca nu poate sa ii cumpere la copil o cola, vorba aia, ”ce conditii sunt astea?”, de parca pizda lui ma-sa ar fi fatat-o direct la bordul unui jet privat. Cercopitecii insa isi dau in petec abia pe la mijlocul zborului cand pe unul dintre copii il trece pipi, pe al doilea il trece vomatul, pe tata il trec sudorile (nu e genul care sa foloseasca antiperspirante), iar pe mama o trec pandaliile ca el sta ca mutu’ si nu il linisteste macar pe plodul care plange. Si unde mi ti se porneste o cearta monstru, in auzul bunilor colegi de zbor…

- spaniolul cu fitze: iti dai seama ca despre el este vorba pentru ca, desi e imbracat tot cu maiou, ca si moldoveanul cu mohair la subrat, spaniolul cu fitze poarta sandale cu sosete albe cu varfurile jegoase si isi face intrarea in avion inca vorbind la mobil pe spanioleste. e genul cumintel care, imediat dupa decolare, isi trage pe nas ochelarii gucci cu aur si doarme pana la destinatie, sforaind si plescaind multumit.

- vedetadeBucaleobligatasacalatoreascacutaranii - e de obicei vreo senzuala sau digei progecta sau poponeata, in fine, o adevarata vedeta de revista Star care a avut ceva treaba in orasul respectiv (de obicei, un concert de cacat la vreo tristete de bal al bobocilor) si care e atat de oripilata ca trebuie sa calatoreasca cu pulimea incat face ca acest sentiment sa transpara din intreg comportamentul ei: dupa check-in, sta in coltul incaperii, dar indestul de vizibil incat sa o vada cu totii ca e EA, VEDETA. In avion, invariabil, o solicita pe stewardesa exact cand mai sunt jumate din calatori neurcati, rugand-o sa ii aduca un pahar de apa, ”ca e aerul inchis”. In fine, la destinatie, o da de gard rau in momentul in care, la iesire, in loc sa fie asteptata de vreun porshan, vedete e obligata sa ia, tot ca pulimea, un Fly Taxi sau autobuzul spre centru. Deh, valoarea unui artist nu e corect apreciata in tarisoara noastra!

Daca v-am suparat cu ceva si v-ati regasit in randurile de mai sus, va urez un elegant ”hai sictir”.

Daca v-ati amuzat de cele scrise, sa stiti ca eu n-am schitat un zambet in timpul ”creatiei”.

Daca mai aveti in cap si alte specimene, scrieti-mi aici un comentariu si il voi adauga negresit.

Va pupez.

vineri, 9 octombrie 2009

cine zicea ca moda e schimbatoare?



Sunt lucruri care nu mor niciodata. Desi nu este un domeniu in care stabilitatea este un punct forte, are si moda constantele ei. Ma uitam de dimineata in garderoba si mi-am dat seama ca am haine pe care le port cu placere de mai multi ani dar si unele despre care mi-am dat seama ca nu le voi mai purta niciodata, desi nu au reusit sa faca anul de cand le-am achizitionat. Cu cat o piesa vestimentara este mai simpla si mai clasica cu atat are sanse sa zaboveasca in garderoba mai multe sezoane. la capitolul hainelor nemuritoare am sa imi permit sa incadrez, in primul rand, camasa clasica neagra, un articol simplu si elegant care poate fi purtat in multe locuri si in multe combinatii. Oricine are in garderoba o camasa alba la care apeleaza ca solutie de avarie in momentul in care spune, pentru a mia oara: "Nu am cu ce sa ma mai imbrac". Daca as cita stilistii as spune ca astfel "poti obtine acel look aristocrat si elegant, precum si acel look rebel daca o asortezi cu accesoriile potrivite.". Mai departe! Cine nu are in garderoba o rochie neagra? Eu personal am vreo trei, sunt de mai multi ani dar sunt la fel de "proaspete" ca in prima zi. Apelez la rochia neagra simpla ori de cate ori sunt in pana de inspiratie sau cand am nevoie sa fiu eleganta fara a epata. Revistele de moda scriu ca rochia neagra a fost pusa in prim plan prima data de Coco Chanel in anul 1926 – celebrul model de rochie “Ford”. Ea aparuse in moda urbana mult inainte din necesitatea femeilor de a fi elegante si comode in acelasi timp. Daca tot a venit toamna, sau se chinuie sa vina, nu pot sa nu aduc in discutie trenciul, inventat de Thomas Burberry in primul razboi mondial pentru ofiterii armatei britanice. In prezent, trenciul este o piese vestimentara extrem de populara care se reinventeaza in fiecare sezon rece. Trenciul are menirea de a-ti aduce o aura de mister si senzualitate. Accesoriul necesar atunci cand il porti sunt ochelarii de soare supersized. Daca vorbim de haine nemuritoare este imperios necesar sa vorbim si de jensi. Blugii au aparut in anii 1850 cand Levi Strauss a inceput sa vanda pantaloni din material solid, albastru, muncitorilor din minele din San Francisco. Yves Saint Laurent spunea: Am spus adesea ca imi doresc sa fi inventat blugii: cele mai spectaculoase, mai practice, nonsalante haine. Sunt expresive, modeste, senzuale si simple – tot ce imi doresc de la hainele mele. Clasicul ceas barbatesc este un alt accesoriu care poate fi transmis din generatie in generatie fiind, mereu, la fel de surprinzator. Poti asorta un ceas clasic barbatesc cu orice fel de tinuta. Aduce un plus de eleganta si indrazneala in acelasi timp.

luni, 5 octombrie 2009

Petitie impotriva prostului gust!

"Pe principiul „daca este considerat must have, trebuie sa am si eu, chiar daca nu-mi vine bine. Romancele se imbraca din ce in ce mai bine. Cand m-am intors eu in tara, acum 6 ani, am avut impresia ca am ajuns intr-un bordel". este declaratia lui Stephan Pelger, facuta intr-un interviu publicat in ultimul numar al "Q Magazine" (www.qmagazine.ro). Nu am mai scris de mult un articol rautacios in care sa ma revolt asa ca a cam venit timpul. Urasc tara asta in care traim din cauza tavalugului de "fetite" in cazul carora natura a uitat limita "prostului gust". Daca ma uit in jur ma oripilez in orice cadru as fi. Oriunde privesc este imposibil sa nu fie cate o domnita care sa traiasca pentru a face excese. Toti barbatii, care au ceva in cap, si imi place sa cred ca nu sunt putini, spun ca prefera femeile mai imbracate ("Ca prezenta imi place mai mult o femeie mai imbracata, o femeie sofisticata, decat una dezbracata. Eu nici nu promovez stilul sumar...", mai spune Stephan Pelger.) dar ce inteleg femeile? Sa isi arate cat mai mult din corp pentru a fi sexy (de parca transmit prin toti porii sunt in calduri sau sunt singura si disperata: REMARCA-MA!)! Daca se poate si fusta scurta, si decolteu, si spate gol dar si vedere la abdomen este perfect! Dar nu se poate, prietene! Este clar ca nu toti am facut cele mai alese cursuri de designer de la Paris, este clar ca nu oricine isi permite sa isi plateasca un designer personal care sa il imbrace si ca hainele de firma nu sunt accesibile oricui dar totusi... Bunul gust nu are pret iar simtul ridicolului se invata de acasa. Cand vor invata si femeile noastre ca "less is more" si ca frumusetea nu inseamna vulgaritate, nu inseamna sclipici, nu inseamna piele dezgolita in exces si nici decolteu pana la slit. Cand vom invata si noi ca mai bine mai putine haine si de calitate? Cand vom sti ca o haina este mai valoroasa daca este din materiale fine, cu o croiala sigura decat daca are eticheta la vedere.

P.S. Pentru ca altfel ma omoara Maria trebuie sa precizez ca la sala de fitness nu, pardon NU, ai ce cauta boita cu negru la ochi, cu ruj roz peste conturul natural al buzelor, cu extensii incretite, pantofi sport aurii, tricouri cu sclipici si cercei supradimensionati. Deci, nu! (acum fie vorba intre noi, toate astea ar trebui interzise prin lege in orice cadru)

Pentru a afla mai multe despre ce se poarta sezonul acesta va recomand cu caldura: http://www.qmagazine.ro/articole/3895/In-sezonul-toamna-iarna-2009-2010-se-poarta-femeia-sofisticata.html

duminică, 27 septembrie 2009

cum ar fi daca ar fi?

Ma gandem intr-o seara cand stateam intinsa in pat, pe intuneric si priveam in sus, fara sa vad nimic, cum ar fi daca intr-o zi as fi nevoita sa renunt la tot ce am si sa o iau de la capat? Cum ar fi daca viata m-ar aduce in punctul ala in care nu mai am cum sa continui, nu mai am cum sa ma intorc si trebuie neaparat sa pasesc peste un prag, pe un nou drum, despre care nu stiu nimic. Prima data am fost tentata sa spun "Da!" imi plac provocarile si de obicei tot ce e greu la inceput e frumos dupa... nu sunt genul de om care sa se sperie de viitor si nici aia care sa lase pesimismul sa ii intunece ratiunea. Stiu ca oriunde as ajunge va exista o oportunitate de care sa ma agat si daca nu risc nu am cum sa castig! Sunt sigura ca as spune da, cu atat mai mult cu cat, sunt in perioada aia a vietii in care, slava Domnului, viata nimanui nu depinde de a mea si imi permit luxul de a-mi lua deciziile fara sa dau prea multe explicatii si fara sa incurc prea multe persoane. Sunt un om liber intr-o tara libera si pot actiona in consecinta... Am spus mai sus ca as spune da, in prima instanta, dar stiu ca ar urma niste nopti de zbucium, un dor nebun de ceea ce a fost desi, sigur, nimeni nu va stia asta! Stiu ca nu sunt genul de om care sa renunte la ceva de dragul cuiva si ca daca as face un astfel de pas m-as gandi, in primul rand, la mine! Am un instinct de conservare exagerat... e nativ si nu voi scapa de asta niciodata dar lucrul asta imi si da siguranta zilei de maine... stiu ca nu voi face ceva care sa ma duca la pieire pentru ca nu sunt capabila sa imi fac singura rau.
Asa cum spuneam tot ce este greu la inceput are pespectiva :)

marți, 22 septembrie 2009

new me !

Acum stiu! Oamenii se schimba dar numai atunci cand vine vremea sa faca asta ci pentru ca asa este sa fie! Nimeni nu se schimba pentru ca asa isi doreste un prieten, parintii, sora sau chiar iubitul. Nu te poti schimba, pentru totdeauna, nici macar daca iti doresti tu asta, de dragul cuiva... Poate o vei face dar te vei trezi, cat de curand, derapand! Am facut introducerea asta pentru a vorbi despre ceea ce traiesc eu, de mai bine de doua saptamani, cu maxima placere! In fiecare dimineata ma uit in oglinda si nu ma recunosc... Vad o alta Simona cu care nu eram obisnuita dar care imi e maxim de draga! Eu aia care ma ridicam, in fiecare dimineata, la 9 si ceva, din pat cu maxima scarba de parca ar fi fost ora 6 a.m., ma imbracam cu ce imi iesea prima data in cale, desi riscam sa nu fac o alegere prea buna si sa ma simt rau, din cauza asta, toata ziua, am ajuns sa ma trezesc, cu pofta de viata, cu 10 minute inainte sa sune alarma. Zambesc oricui imi iese din cale, cant in baie si am chef sa ma imbrac frumos, sa fiu frumoasa si sa se vada asta! Te intrebi ce s-a schimbat radical in viata mea! Nimic! Sunt tot eu, cu conceptiile mele de viata, cu aceeasi oameni in jur dar atat de diferita! Si mai surprinzator, pentru mine, este faptul ca am ajuns sa fac o distinctie clara asupra lucrurilor pe care inainte le faceam din instinct, a lucrurilor care trebuie facute si a celor care imi fac placere! Atat timp cat voi sti ca toate astea nu se amesteca niciodata intre ele ... voi vorbi despre haos la trecut. Am ajuns sa apreciez mult mai mult momentele mele. Cred ca stiu sa imi stabilesc prioritatile si mi-am fixat un nou tel in viata: sa ma mentin cat mai mult tanara, stralucitoare, frumoasa si plina de viata. Pentru asta am operat cateva schimbari radicale in viata mea de care sunt maxim de mandra: fara carne, fara cola, fara nopti pierdute in exces, fara tigari, fara alcool si mai ales fara compromisuri. In schimb am capatat o dependenta noua: sportul! M-am trezit facand, cu mare placere, aproape 9 ore de sala pe saptamana la care se mai adauga niste sesiuni de alergat, in aer liber, in week-end. Au aparut primele rezultate care mi-au alimentat ambitia si acum am impresia ca nimic nu ma mai poate opri! La toate astea se adauga cel putin 6-7 ore de somn in fiecare noapte si multe seri chill petrecute asa cum credeam, pana acum, ca nu am timp. Cam asta am facut eu de cand nu am mai scris nimic pe aici... ordine in viata! E un exercitiu de vointa pe care il recomand tuturor mai ales ca vointa se antreneaza cu lucruri mici ... si a mea e deja campioana!

P.S. Cine nu a avut de mult o seara minunata si isi doreste una am un pont! I-ati un pahar de apa, un ceai de fructe ... ceva, hai fie si niste pop corn, o prietena buna, buna... Aseaza-te confortabil intr-un fotoliu si savureaza "Confessions of a Shopaholic" .... este savuros filmul!

miercuri, 16 septembrie 2009

O data'n viata!

Week-end-ul trecut am avut onoarea de a fi "domnisoara de onoare"... a fost premiera absoluta asa ca nu am termen de comparatie pentru a va explica cum m-am descurcat... am fost intr-un fel dar macar m-am straduit. Cert e ca nu vreau sa fac cariera din asta mai ales ca, daca ma gandesc bine as putea deveni superstitiosa, si as putea spune ca daca voi indeplini de trei ori aceasta functie, risc sa nu ma mai marit :D. Si pentru ca sa nu ma mai certati ca sunt egoista, ca nu povestesc mai nimic de viata mea (concret) pe blog si ca nu pun poze impart cu voi cateva dintre amintirile care mi-au ramas de la acest eveniment. Enjoy!

duminică, 30 august 2009

Sexy summer .... the end!

Deci... a fost ultimul week-end din vara si, vorba Mariei, daca mai era o luna nu stiu cum o duceam si pe aia. A fost ... minunat iar ultima seara in care am "sarbatorit sfarsitul verii inainte de a sarbatori inceputul toamnei (by Julia)" a fost unul cu adevarat special. Dupa o noapte aproape perfecta, cu parere de rau, la patru dimineata, am trecut sa ne luam la revedere de la Sexy Office, Sexy Summer Office pardon, ca urmeaza Sexy Office Pedeal, asta daca nu ma las de clubareala intre timp si ma fac si eu fata de casa :D. Revenind insa la minunatele mele prietene, fara de care viata mea ar fi pustiu, trebuie sa recunosc ca mi-au dat o lectie sa o tot tin minte: daca vrei sa te distrezi, motive exista intotdeauna iar in comparatie cu o seara ca cea de sambata, restul sunt detalii. Sambata am invatat ca "o blonda in salopeta nu are ce sa caute la nebuni", ca "spre Paradis nu e deloc funny sa te duci de unul singur si ca trebuie sa iti gasesti partener de calatorie", ca "daca este in camp, esti in camp si gata, nu exista localizare" si ca inimioarele desenate pe luneta sunt ale dracu de sexy. Tot sambata mi-am dat seama ca e al naibii de misto sa evadezi din obisnuinta, ca tot ce este nou este incitant si ca un pic de nebunie nu a omorat pe nimeni. O alta maxima celebra spune ca "ce-i in mana este sfant" si ca fara un pic de circ, cu noaptea in cap, nu se poate incheie distractia.

Si acum schimband un pic nota ....

A fost o vara plina dupa care sunt sigura ca voi suspina in serile friguroase de iarna dar de care de fiecare data cand imi voi aminti voi zambi cu gura pana la urechi. Parca ieri ma bucuram ca un copil ca a venit vara, ca voi face plaja, ca e din nou rost de cluburi in aer liber, ca iar vine toata lumea la mare. Turistii au venit, au plecat, noi tot aici am ramas... si vom ramane aici si iarna. Bine impropriu spun pentru ca iarna migram si noi spre taramuri mai populate si mai putin monotone decat Constanta. Cert este ca s-a dus vara asta iar eu, involuntar, m-am gandit cu ce am rams... Ooooo da! Am cam ramas cu un albun de poze minunat pe care, daca se tine de cuvant Maria sa ii dea forma comerciala, il voi posta si pe blog, cu o mie de amintiri, cu prieteni noi, cu prieteni in minus, cu planuri nesperate, cu noi perspective si ... cu o vacanta restanta, pe care mi-am propus sa o iau in octombrie, adica e cam sigur, dar voi vorbi cu alta ocazie despre asta!

PS. Revin si cu poze... daca am promis, am promis!

miercuri, 19 august 2009

o lectie din viata!

Cineva imi spunea mai de mult (stiu eu cine) ca in viata trebuie sa te astepti la cel mai rau ca sa te bucuri, la intensitate maxima, de surprize. De exemplu, spunea el, ii dai un sms lu' fostu in care il intrebi de sanatate dar in care strecori si o subtilitatea mica care sa lase loc de un dialog (macar prin sms) mic! Bun... nimic neobisnuit.... Trebuie sa te gandesti, de cand il vei trimite, ca nu iti va raspunde ca este un nevertebrat (fostu') care nu a invatat inca faptul ca, virgula, comunicarea nu presupune neaparat o intalnire sau o invitatie de genul: Hai sa ne ....em! In momentul in care iti raspunde, "nevertebratul" iti depaseste asteptarile si se transforma, in mod automat, intr-un simpatic! "Uite ma ce dragutz mi-a raspuns!" Numai ca tu, ca femeie, imi spunea acelasi prieten, nu stii cand sa te opresti si ii mai dai unul... Adica intinzi coarda mai mult decat iti permite statutul de fosta si te cam dai la barfa! Asta este momentul in care previziunile tale sumbre se adeveresc! In fine toata povestioara este un exemplu cras de misoginism, de aia nici nu i-am facut favoarea domnului, care stiu ca este cititor fidel al blogului, de a-l nominaliza :D. Cert este ca povestea asta, care nu are legatura cu mine, are o morala misto rau de tot: Oamenii isi fac singuri rau in viata din doua motive:
1. pentru ca nu lasa dracu trecutul acolo unde ii este locul, la fel si pe cei care fac parte din trecut pentru ca au ales ei sa iasa din viata ta la un moment dat, pe usa din dos;
2. pentru ca nu stiu cand sa se opreasca si pentru ca nu stiu ca orice lucru fortat isi pierde din farmec. Pe scurt, pentru ca nu stiu ca sunt momente in viata cand less is more!
Nu sunt eu lupul moralist! Nu imi propun asta si nici nu ma consider vreo somitate in ale psihologiei (nici macar un novice) dar am trai atatea... am vazut atatea, m-au durat atatea incat pentru mine nu prea mai conteaza decat "ceea ce conteaza cu adevarat". Ma gandeam ca eu niciodata nu am reinnodat o relatie, nu am tras de una si nici nu m-a interesat sa determin pe cineva sa stea langa mine! Am invatat de mica faptul ca "dragoste cu sila nu se poate" si am stiut mereu cand sa ma opresc! Daca m-a durut nu a stiut nimeni asta, daca mi-a convenit situatia, nici atat! Nu am implorat pe nimeni sa se intoarca, nu m-au interesat parerile de rau. O decizie luata, ramane luate! Si asta este o calitate pe care ar trebui sa o bifam in CV! Am facut si eu o mie de greseli dar am stiut atat de bine sa le acopar incat cei care au vazut au crezut ca asa am vrut sa iasa! Am gresit zambind si la fel mi-am asumat consecintele! Daca simti nevoia sa plangi nu ai decat sa o faci... dar nu trebuie sa faci pe cineva sa se simta vinovat pentru asta! Bucuria se impartaseste, tristea e doar problema ta! Nu e vinovat cel care iti face rau, esti vinovat tu ca nu ai invatat sa te aperi de el si pentru ca l-ai pastrat pe langa tine!

Cam atat cu lectia de viata... sincer nu mi-am dorit sa fie asta, mi-am dorit sa spun toate chestiile astea, pentru a mia oara, pentru ca stiu ca va ajuta pe cineva! Poate mai ajuta si pe altii!

P.S.: Iti propun sa incerci ceva! E o chestie citita intr-o carte roz, pe care am primit-o cadou (Multumesc Marius! Da sunt si barbati care ofera carti...) si pe care eu am experimentat-o! Functioneaza! Textul ala suna cam asa: In momentul in care esti foarte suparat, straduieste-te sa zambesti! Creierul poate fi foarte usor pacalit! In maximum zece minute te vei simti mai bine!

O seara minunata!

marți, 18 august 2009

Ceva ce ne leaga!? Ceeeeeeeeeeeee!

Cu siguranta ai trecut prin asta si atunci cand vei citit ce am sa scriu vei zambi asta daca nu cumva vei izbucni in ras. Stim cu totii ca atunci cand vrei sa inchei o relatie nu poti sa faci asta exact in momentul acela pentru ca, asa cum e normal, mai sunt o gramada de lucruri mici si penibile care va leaga dar care automat devin foarte importante! "Sa imi dai clama de par, hanoracul, sutienul, inelul de la mama pe care le-am uitat la tine!" Tot timpul unul dintre voi va avea o nelamurire insimnifianta pentru care va suna a doua zi de la despartire la 8, il va trezi pe celalalt. Te va enerva sau te va face sa iti fie dor de el. Asta e felul lui de ati aduce aminte ca exista. Apoi dupa o saptamana isi va pierde brusc telefonul cu tot cu agenda si timp de trei zile te va suna de cel putin 10 ori pentru ati cere numerele unor prieteni comuni... pentru ca brusc are nevoie sa vorbeasca cu toti! A trecut si asta si dupa o luna te vede intamplator prin mall si bineinteles ca nu rateaza ocazia sa ti-o spuna. Tu.... intr-o dimineata cand vii din club, dupa cateva pahare bune de Cosmo sau Cuba Libre sau si Cosmo si Cuba Libre si ce ti-a mai scapat de prin paharele prietenilor, iti dai seama ca ti s-a facut al dracu de dor de el si il suni cu noaptea in cap dupa principul daca eu nu dorm, de ce sa mai doarma altii si il intrebi ce face! Asta nu reprezinta decat un precedent... vor mai urma si alte dimineti de genul asta pana cand intr-o dimineata iti da ton de ocupat sau iti raspunde cu o voce sictirita si te intreaba daca nu vezi cat e ceasul sau daca asta e ora de sunat! Pe moment crezi ca ala e sfarsitul lumii, ca fostul, asupra caruia credeai ca ai drept de viata si de moarte, a adus o femeie in patul lui si brusc e deranjat de telefoanele tale nocturne iar vocea ta imbibata in aburii alcolului nu i se mai pare sexy! Mai mult decat atat a doua zi nu te mai suna sa dezbateti discutia matinala pe care tu te prefaci, sau chiar, nu ti-o mai aduci aminte. Asta e momentul in care iti dai seama ca nu poti trai fara el... ca esti cea mai mare prosta ca l-ai pierdut si nu poti accepta ca are pe alta! Trece si asta, trece o luna, doua... iar tu abia daca iti mai aduci aminte cum il cheama, cand intr-o seara, in timp ce esti in cea mai mare sesiune de hlizeala maxima cu fetele te suna un numar care ti se pare cunoscut, raspunde o voce si mai cunoscuta care iti spune ca facea curat in dulap si a gasit tricoul ala al tau pe care l-ati cumparat impreuna din vacanta. Iti da toate detaliile, explica cum miroase, cand l-ai lasat la el si de ce nu a dat de el mai devreme pentru a ti-l inapoia! *L-a parasit zdr---ta, are nevoie de consolare si si-a amintit brusc ca existi* Asta e momentul in care fie ti se va parea amuzat si o luati de la capat cu joculetul cretin, fie ii vei spune: "da-i-l lu' sora-ta sau trimite-l prin curierat!" Doamne am auzit atatea povesti pe marginea unor intamplari de genul, am trait atatea incat cred ca nimic nu ma mai poate surprinde. Si totusi :))) Viata bate benzile desenate! Let Me Enjoy The Night!

noutati

Ei bine am revenit cu noutati. Problema cu ochelarii au rezolvat-o mai repede si mai eficient decat as fi crezut. Adica in numai cateva ore de cand m-am hotarat sa imi accept problema mi-am si pus ochii in vitrina (cica am ochi frumosi si ca meritau si ei o vitrina sa ii puna in valoare, eu sunt de alta parere). A fost destul de dificil sa ii aleg, dar am stit ca aia sunt facut pentru mine... un pic sic, un pic seriosi! Socul cel mai mare l-am avut cand mi-am aflat dioptriile: minus 1,5! Foarte mult stiu! medicul si-a facut doua randuri de cruci cand a auzit ca nu am mai purtat pana acum ochelari si s-a socat si mai tare cand a aflat ca eu conduceam noaptea la cat sunt de chioara. Si mai simpatica am fost cand am iesit din cabinet cu ochelarii pe nas si ma uitam la oameni ca "orbul care a descoperit Braila". Nu imi venea sa cred cat de colorata este lumea, cata lumina e in jur. Am vazut niste pete pe parbriz pe care nu le-as fi detectat cu ochiul liber nici intr-o mie de ani. Eram asa fericita ca vad numerele de la masini, scrisul mic de pe panourile publicitare.... Wow! radeam singura ca imi dadeam seama in ce hal sunt de penibila! Acum sunt ochelarista cu acte in regula, adica un motiv in plus sa fiu injurata degeaba in trafic de barbatii misogini, dupa ce ca sunt femeie, mai am si ochelari... blonda mai lipseste sa fiu!

luni, 17 august 2009

New me ... cu ochelari!

Ei bine, dupa trei ani in care m-am chinuit de din rasputeri sa ascund asta, sa ma conving ca mine ca nu e asa, acum recunosc: SUNT MAXIM DE CHIOARA! Ei bine fratilor, am sa port ochelari, o sa o fac si pe asta si daca ma iau dupa ce spunea Mihnea (cum cine e Mihnea, am fost colegi de clasa la D, cu D de la Dragoste) vor fi o persoana cu handicap (cica ochelaristii sunt handicapati, asa spunea el care, de altfel, e unul dintre ei). Am depasit faza de negare si chiar mi-am facut o programare la oftalmolog asa ca in curand ma veti vedea cu ochelari.... GROAZNICCCC!!!! Sa nu va imaginati ca mi-a fost usor sa iau o astfel de decizie dar era timpul... asta daca nu vreau sa fac "pietonii buchet pe trecere" (by Moni) atunci cand conduc noaptea! Deci daca stiti vreun club al ochelaristilor nefericiti, lasati-ma sa stiu, pentru ca vreau sa ma inscriu: Buna sunt Simona, si sunt chioara!

P.S. Acum urmeaza partea aia cu alesul ramelor. Am avut ieri o tentativa dar m-am plictisit repede. Mi-am dat seama ca si cu ochelarii va fi la fel ca si cu barbatii (nici unul nu este suficient de bun)... asa ca va trece probabil ceva pana ma voi decide, asta daca nu voi lua primele rame cu strasuri care imi vor ieis in cale. Cat depsre dioptrii am o presimtire sumbra .... gen -1, cel putin.

vineri, 14 august 2009

Ce se intampla in Office dupa ce plec eu acasa!




Deci nu am putut sa ma abtin! Ce face bautura de om... oameni! In ce hal degenereaza toata distractia in Office dupa ce plec eu acasa! Just.... watch it! Nu mai e loc de niciun comentariu!

duminică, 9 august 2009

pana unde?

Toate viata noastra este o cautare neintrerupta. Prima data ne cautam propria identitate, ne perfectionam stilul, ne punem la punct o garderoba care sa ne reprezinte, cautam modele in viata, cautam reteta succesului, cautam drumul spre o cariera, un job bun... prima data ne cautam parteneri de joaca, apoi parteneri de distractie... vine vremea pentru prieteniile de-o viata iau apoi pentru sufletul pereche. Cand te gandesti care e mersul firesc al lucrurilor drumul pe care trebuie sa il urmeazi in viata pare relativ simplu dar, in realitate, totul este mult mai complicat. Ceea ce nu am stiut eu aproape niciodata a fost cand trebuie sa ma opresc din cautare si daca este cazul sa accept oportunitatile de moment (desi nu sunt tocmai ce am visat)? Mereu m-am intrebat daca spunand "da" nu inchid usa unui viitor mai bun, nu renunt la o calatorie palpitanta pe un drum generos in viata, daca viata nu mi-a pregatit mai mult si daca nu cumva am ajuns abia la jumatatea drumului? Pe de alta parte imi era teama ca pot da cu piciorul unui oportunitati importante, ca poate nu voi avea sansa sa primesc mai mult si ca voi regreta toata viata oportunitatea ratata? Cand trebuie sa te opresti din cautare? Cand trebuie sa spui gata! Pana unde este bine sa risti? Este de datoria mea sa risc sau riscand nu fac altceva decat sa pierd?

luni, 3 august 2009

bolnava de comunicare!

Sunt sigura ca fiecare dintre noi are o persoana la care se gandesc prima data atunci cand are o problema, cand este trist, cand vrea sa planga pe umarul cuiva, sau cand pur si simplu are un apetit exagerat pentru comunicare. Persoana aia cu multa rabdare care da cele mai bune sfaturi din lume, care stie sa asculte si care este vesnic disponibila. De multe ori m-am intrebat de unde vine rabdarea acestor persoane, de ce nu protesteaza, de ce nu ne spun sa ne mai ducem dracu cu toate problemele noastre vesnice. Pe de alta data am incercat sa imi explic de unde placerea asta malefica de a impartasi altora problemele noastre... de parca ceilalti nu le au pe ale lor. Este cineva dator sa ne asculte noua problemele? Nu cred! De ce naiba nu depunem noi putin efort sa ne rezolvam singuri neconcordantele din viata? De ce nu facem tot posibilul sa iesim in lume sau sa venim in fata prietenilor dupa ce ne-am rezolvat problemele, cu o fata senina? Pentru ca de aia sunt prietenii, sa ne suporte? Sa revenim totusi la zilele alea in care suferim de exces de comunicare. In care trimitem zeci de sms-uri, zeci de e-mail-uri si in care mai avem putin si ne lipim telefonul de ureche. "Buna, sunt Simona si sunt dependenta de comunicare!" sau "Buna, sunt Simona si simt o nevoie inexplicabila de a le spune prietenilor mei, sau cui vrea sa ma asculte, toate nimicurile care mi se intampla pe parcursul unei zile!" Slava Domnului ca aceste crize sunt inca sporadice dar cine stie. Sper sa nu apuc ziua in care nu imi mai vor raspunde la telefon prietenii pentru ca nu imi vor mai suporta confesiunile...

miercuri, 29 iulie 2009

o mie de intrebari, niciun raspuns!

In ultimul timp ma intreb tot mai des ce inseamna daca tu crezi sau, mai bine zis, simti ceva si toata lumea din jurul tau iti spune contrariul? Am incetat sa mai fac eu parte din lumea asta? am uitat sa imi updatez scara de valori la cea a omenirii? cat de grav este sa asculti in fiecare zi acelasi lucru, ca asa se face, ca asa e corect, si nici macar sa nu iti pese ca tu simti cu toti porii altceva? Cine naiba dicteaza regulile in societatea asta? Cine e asa de destept incat sa detina adevarul absolut? Sunt defecta daca nu sunt in asentimentul celor care imi sunt prieteni? Ce ma fac daca intr-o dimineata ma trezesc ca simt ce simt toti ceilalti... ca e normal in viata la un moment dat sa iti doresti liniste, sa iti schimbi stilul de viata, sa te asezi? Ce dracu ma fac daca intr-o dimineata cand voi fi suficient de batrana imi voi da seama ca am trait mai intens decat prevede legea firii si ca mintea mea zice ... GATA! Cum fac eu sa fac ordine si sa recuperez timpul pierdut? Ce fac daca intr-o zi ma trezesc obosita si cu chef sa ma marit, sa fac copii? Ce fac daca intr-o buna zi ma trezesc in fata standului de detergenti uitandu-ma cu interes dupa promotii sau daca intr-o zi voi intra intr-un magazin si voi cumpara lenjerie intima (ca sa nu spun chiloti) pentru un domn? Daca ma trezesc calcand camasi sau daca intr-o seara ma apuca un chef nebun sa gatesc cateva ore astepand fericita sa vina vreun domn acasa? E momentul ala sfarsitul? Sau e doar inceputul unei noi etape? Va fi frumos atunci... ma uit in jur, imi amintesc si eu din ce am trait... totul e frumos la inceput! E euforia aia... ai impresia ca el e pentru toata viata dar ce faci peste un an, doi, trei.... zece? Ce faci in momentul in care iti dai seama ca stii ce va spune inainte sa deschida gura? Ce faci cand realizezi ca ai epuizat tot ce era bun din el? Cand ii stii ritmul respiratiei, cand iti dai seama ca "dragostea" voastra e programata de dimineata pentru toata ziua? Ce faci cand dispar fluturasii, tensiunea, nerabdarea... cand nimic nu te mai surprinde si ca jocurile din trecut nu reusesc sa fie decat penibile? Ai zice ca pleci! Ooooo da sigur! Cine nu s-a lovit de obisnuinta nu stie ce ii poate capul! Cine nu a incercat sa scape de ea, nu stie ce inseamna asta! Si daca nu e obisnuinta, e teama... e responsabilitatea! Intrevine frica de un nou inceput, te plafonezi, iti e frica ca e prea tarziu... nu stii daca vei gasi pe altul ca el. Care el? Nu stiu daca ati trecut prin faza asta... daca e o faza? Daca trece toata lumea prin ea, dar pe mine m-a prins rau de tot si daca ma gandesc atent la toate astea... la care se mai adauga partea aia cum impartitul, la bine si la greu (sa impartim patul, baia, dulapul, etajera... etc) imi cam vine sa dau dragu regulile de aur ale societatii... veriga de baza! Poate e doar o faza de negare... poate va trece, sau, poate nu!

duminică, 19 iulie 2009

de la o extrema la alta

Recunosc! Altruismul nu a fost niciodata o calitate dea mea. Mereu am preferat sa ma gandesc prima data la mine si abia apoi sa imi pese de altii. Au fost perioade in care credeam ca m-am dezumanizat, ca nu ma mai atinge suferinta altora si ajunsesem sa traiesc doar pentru mine si prin mine. Era cel mai probabil modul meu de autoaparare in fata rautatilor din jur. Preferam sa ma tin departe de evenimentele din viata altora poate si dintr-un sentiment din asta tampit de teama... am trait mult crezand ca raul ti-l atragi singur si ca e mult mai sanatos sa nu te implici. Apoi am trecut dintr-o extrema in alta! Am ajuns sa cunosc sentimentul ala de compasiune dusa la extrem... am trait momente in care as fi dat orice imi statea in putinta ca sa ajut... m-am gandit chiar foarte serios sa ma implic in activitati de voluntariat. Am fost la un pas sa zic da! fara sa ma gandesc la consecinte, atunci cand mi s-a oferit sansa sa plec intr-o tara din Africa pentru ca sa ajut! Nu stiam unde ma duc... nu stiam ce voi face acolo ci doar ca ajutorul meu ar putea fi vital. Credeam intr-o cauza nobila si inconstienta ma impingea spre necunoscut. Am renuntat dintr-un motiv tampit pentru unii dar vital pentru mine. Mi-am dat seama ca, in momentul in care voi ajunge intr-o tara din lumea a treia, va trebui sa ma supun regulilor de acolo si sa traiesc asa cum o face toata lumea... Mi-am dat seama ca, in momentul in care as fi cerut un dus sau un prosop curat, cererea mea ar fi parut exagerata asa ca... din nou a intervenit instinctul de conservare si am zis nu! Din nou m-am pus pe mine pe primul loc... si poate ca asta e secretul pentru care, de multe ori in viata, mi-a fost bine! Am trecut si peste perioada simtului civic exagerat si imi place sa cred ca am ajuns la o oarecare maturitate (sper sa nu spun cuvinte mari). Acum stiu ca e frumos sa oferi si ca ceea ce dai din suflet se intoarce cu ceva in plus. Stiu ca un zambet nu poate aduce decat un zambet si ca un cuvant sau o privire poate aduce mai multa bucurie decat un cadou. Acum stiu ca e frumos sa te bucuri pentru reusitele altora si ca atunci cand marchezi tu un succes e minunat sa ai in jur oameni cu care sa imparti reusita.

nu mai sunt feminista.... de mult!

Ma uit in jur si mi se face scarba si de aia prefer sa spun ca nu imi pasa, ca nu ma priveste, ca nu ma intereseaza. Daca incerc sa inteleg oamenii ma tem ca as putea avea o deceptie si de aia prefer sa spun ca nu ma inteleg nici macar pe mine. De multe ori m-am simtit nedreptatita cand am auzit barbati care vorbesc despre femei la general! A fost o perioada in care ma consideram feminista, in care ma revoltam cand cineva incerca sa discrediteze tagma... Am renuntat! Nu mai pot sa ma lupt cu morile de vant ... nu ma mai intereseaza sa militez pentru o cauza in care nu mai cred. Si mai grav este ca opinia mea s-a schimbat la 100 de grade si ca sunt momente in care ma surprind vorbind chiar eu urat despre cate o domnita... sau mai multe. Mi-am dat seama ca de vina poate fi lumea asta in care ma invart eu dar chiar si asa nu reusesc sa le gasesc vreo scuza femeilor pe care le vad zilnic si care nu mai reusesc decat sa ma ingretoseze. Nu ma refer la toate, departe de mine gandul ma refer la o categorie din ce in ce mai proeminenta. Acea categorie de femei care degaja pitiponcism prin toti porii, care nu au nicio ocupatie, care nu stiu cum se face 100 de lei, pentru ca nu au castigat niciun ban pe propriile lor forte niciodata. Genul ala de femei pe care un barbat o poate lasa goala in plina strada daca se supara pe ea pe motiv ca el i-a cumparat tot ce poarta. Gagicile alea pentru care cea mai mare drama este ca nu mai gasesc, cand reusesc sa il convinga pe iubi sa le dea bani, pantofii aia fucsia in mall. Femeile alea care privesc cu ochisorii umezi inspre iubit cu subinteles de fiecare data cand vor sa primeasca ceva. Genul ala de pitipoanca care in club se atarna pe langa bar privind pe sub gene in speranta ca se va gasi un domn interesat care sa ii ofere ceva de baut. Vorbeam zilele trecute cu o prietena si incercam sa le inteleg pe domnitele care "o ard" cu barbati care le-ar putea fi lejer tati sau chiar bunici, pe fetele alea frumoasa care se casatoresc cu mitocani, cu grasi sau cu libidinosi doar pentru ca astia le pot oferi o stabilitate financiara. Cand ma gandesc la astfel de femei nu poate sa imi fie decat mila. Cum o fi sa adormi in fiecare seara si sa te trezesti in fiecare dimineata langa un barbat care nu iti provoaca decat repulsie? Ai o singura viata ... ce te poate determina sa iti ingropi tineretea si toate sentimentele alea minunate care te fac sa simti ca traiesti? Cum naiba o fi sa porti o geanta de 10.000 de euro si un ceas care costa cat bugetul unei cantine de barani pe o luna dar sa nu stii cum e sa simti ca te topesti cand se uita iubitul in ochii tai, sa nu cunoasti sentimentul ala pe care il ai cand te trezesti inaintea lui si il privesti indragostita pana peste urechi cum doarme! Cat costa un sarut pe frunte de la un barbat de care esti indragostita? Cat costa sentimentul pe care il ai cand iti cheltui banii facuti de tine? Cat costa siguranta zilei de maine si sentimentul ca daca maine ramai singura nu va pleca odata cu ex-ul si toata garderoba ta, masina aia minunata pe care o conduci si nu va trebui sa te intorci in apartamentul parintilor. Se spune ca nimic nu este mai grav decat sa cazi de sus inainte sa inveti sa zbori singur si cred ca, in majoritatea cazurilor, asta este pedeapta suprema pentru pitziponcins!

miercuri, 1 iulie 2009

explicatii, explicatii... explicatii!

Nu am inteles niciodata si cred ca este peste puterile mele sa inteleg apetitul oamenilor pentru a cere si a da explicatii. De fapt exagerez! Pana la un punct inteleg ca e necesar sa te justifici, sa explici de ce ai actionat intr-un anume fel dar eu, in postarea asta, ma voi referi strict la aceia care, desi se jura ca nu mai au nicio pretentie de la un om, ca nu vor sa mai aiba de-a face cu el, ii cer explicatii, dupa explicatii, dupa explicatii multe dintre ele pentru actiuni din trecut care oricum nu mai au nicio relevanta. Am folosit o formulare complexa pentru ceva care se poate rezuma simplu in cateva cuvinte. Ei bineeeeeeeee... Nu inteleg de ce spui ca nu iti pasa dar vrei sa stii, totusi de ce a fost asa! Noua ne place sa ne complicam existenta, ne place sa suferim sa plangem sa dezgropam trecutul cand totul in viata e atat de simplu. Ne place sa ne facem reprosuri sa punem o mie de intrebari unor oameni care, in fond, nu ne sunt datori cu nimic. Nu inteleg de ce trebuie sa ma justific ca am facut exact ceea ce am simtit? E clar ca ceea ce fac eu nu are cum sa multumeasca pe toata lumea dar nu inteleg de ce trebuie sa fiu condamnata ca m-am gandit prima data la mine. Urasc sa mi se ceara explicatii, sa fiu pusa la zid, urasc sa fiu acuzata pentru ca m-am comportat asa cum este normal intr-o tara libera... Stiu ca nu este tocmai frumos sa o spun asa dar cred ca instincul asta de a cauta vinovati si explicatii pentru orice este o dovada de frustrare sau ascunde, de fapt, sentimente pe care cel care recurge la astfel de tertipuri vrea sa le renege. Eu am renuntat de mult sa incerc sa inteleg pe toata lumea si am descoperit ca e mult mai simplu sa spun "nu imi pasa" si sa plec mai departe! In fond ce nu stii nu te poate rani!

un om intre oameni


Sunt doar un om! Gresesc, zambesc, ma supar, ma revolt, sunt rea, plang, imi e mila, iubesc, urasc, uit sa iubesc, ma alint... Sunt doar un om, asta incerc sa explic de fiecare data cand o dau in bara. Nu sunt perfecta si nici nu as avea cum sa fiu! Pentru unii sunt un prieten devotat, pentru altii un om care i-a ajutat la un moment dat, pe cei mai multi sunt o necunoscuta, o persoana pe care o vad intamplator prin oras, in mall, la o terasa sau in club si despre care nu stiu nici macar cum o cheama. Pentru parintii mei sunt lumina ochilor mei, pentru sora-mea sunt cea in care isi regaseste mofturile cateodata si cea cu care a trebuit sa imparta totul de cand se stie. Pentru prietenele mele sunt Simona cea vesela, veninoasa cateodata, cea pe care o suna cand se bucura sau cand sunt triste, cea careia ii impartasesc dezamagirile si frustrarile, cea pe care se supara si alaturi de care au o multime de amintiri extrem de frumoase. Pentru fostii mei profesori am fost un elev ambitios, cu note bunicele in timp ce pentru sefii mei sunt un om pe care se pot baza. Pentru fostii mei iubiti sunt "o tipa ok" care nu a reusit sa ii inteleaga, pe care nu au stiut cum sa o iubeasca pana la capat sau care i-a dezamagit crunt. Sunt cea pe care o mai suna din cand in cand pentru ca sa o intrebe de santate sau daca nu are vreo prietena dragutza disponibila (sper ca te simti :p). Pentru majoritatea rudelor mele sunt "tot aia mica" de care se mira cat a crescut de cate ori au ocazia sa o vada (destul de rar). Pentru unii nu sunt nimeni, pentru altii totul... Pentru cei care vor veni in viata mea, am sansa sa devin o persoana speciala, sau cine stie. Viata e imprevizibila iar oamenii sunt diferiti! Tot ce am scris aici este o lectie prin care incerc sa conving ca lumea nu se opreste pentru nimeni si ca nimeni nu este de neinlocuit. Suntem oameni intr-o lume in care avem toti loc, cu calitatile si defectele noastre. E clar ca nu ai cum sa fii iubit de toata lumea dar sincer nici nu imi doresc asta.

puiul de foca erou









Animalele sunt mereu surprinzatoare! Am gasit pe internet pozele facute de un fotograf in timp ce un pui de foca a reusit sa scape de atacul unei balene ucigase, pe nume Mel! Micutul, vizibil speriat, a ajuns pana la mal unde a fost, in sfarsit, in siguranta iar balenei nu i-a mai rams decat sa se recunoasca invinsa. Aici se aplica zicala: Nu conteaza inaltimea ci conteaza istetimea. Este adorabil asa ca i-am gasit si lui in coltisor pe blog si propun sa ii acordam si statutul de "pui-de-foca-erou". Cred ca merita sa fie trasformat si in eroul unui film de animatie, poate ii mai vine cuiva ideea asta.

Multumesc!

Wow! atat pot sa spun! Cand am deschis contul ca sa pun pozele cu puiul de foca (o sa le pun) si am vazut ca am 4 mesaje de bun venit primite in numai cateva ore, am rams masca, aproape ca am uitat de ce am intrat :) va multumesc din suflet! Asta a fost momentul in care mi-am dat seama ca tot ce aberez aici, nu este in van. Va multumesc again!

luni, 29 iunie 2009

Am revenit!

De fapt am fost tot timpul prin preajma. Am deschis pagina destinata crearii unor noi postari pe blog de mai multe ori, am scris 2 randuri dupa care am inchis fereastra. Am avut si o perioada in care am incercat, inutil, sa imi organizez viata din cursul saptamanii. sa ma odihnesc mai mult... sa domolesc ritmul muncii, sa am mai multa grija de mine. Dupa 3 seri in care am ajuns acasa dupa munca si nu am mai iesit pana a doua zi dimineata nu am mai rezistat. Am zis ca imi bag... picioarele in viata organizata si ca imi vreau viata mea inapoi. Acum sunt din nou eu... si ma simt bine asa. In conditiile astea am revenit la vechile obiceiuri... si desi nu am o perioada cu foarte multa inspiratie, promit sa revin, cat de curand, si cu o postare mai inteligenta decat asta in care desi am incercat nu am reusit sa transmit mare lucru.

marți, 16 iunie 2009

marean, pe persoana fizica!

"Nu are bani, cel putin oficial, si nici studii, dar invarte un partid pe degete", asa este caracterizat in cateva cuvinte Marian (alias Marean) Vanghelie de la Sectorul 5. Desi aparent inofensiv si mereu cu zambetul pe buze, Marean face jocurile din umbra in PSD. Victimele lui sunt nume grele: Sorin Oprescu, Dan Ioan Popescu, Mitrea si, mai nou, Madalin Voicu. Departe de performantele sale politice, Vanghelie s-a facut remarcat in peisajul mioritic prin gafele si exprimarile din topor. "Vanghelie: La şase dimineaţa am căutat pe "gogăl, goagăl, gagăl" despre Herodot" este un titlu care a reusit perfomanta sa adune, in numai cateva ore, 4000 de vizualizari pe Mediafax. E clar ca Vanghelie este un personaj, ne-am obisnuit cu el... sunt putine lucruri pe care le spune si care mai provoaca mirare. Cand vrea sa spuna ceva... spune, fara sa ii pese ca nu stie mare lucru despre subiect, ca nu este deontologic, ca instiga la ceva ilegal sau ca loveste in proprii sai aliati politici. Putine sunt regulile care reusesc sa ii inchida gura lui Marean chiar si pentru scurt timp si putini sunt cei care indraznesc sa ii tina piept. La el in sector face ce il taie capul si atunci cand i se cer explicatii nu ezita sa le dea... in felul lui. Daca ma intrebati pe mine, Vanghelie nu imi e antipatic, ba din contra! Este un personaj amuzant dar daca ma gandesc ca este unul dintre cei care conduc, mai mult sau mai putin direct, destinele acesteai tari, imi cam piere zambetul de pe buze. Marean este exemplul perfect ca pentru a reusi in viata nu ai nevoie de cultura, de scoala sau de lecturi suplimentare. Trebuie doar sa stii cu cine sa "te imprietenesti" si cand sa bati cu pumnul in masa pentru ati impune punctul de vedere.

D'ale lui Vanghelie:

„Sumele alocate transportului in comun sunt infirme" (corect infime)

„Echipa PSD care am avut o serie de probleme cu ei"

„Transportul in comun care mergem"

„De la PNA am primit neurmarirea inceperii penale"

„Sunt un om pamantean si ma intereseaza decat Bucurestiul si atat"

"Udrea e anemică de la foarte multă păpădie"

luni, 8 iunie 2009

...

Sunt lucruri care se intampla prea repede, ca un fulger. Te lovesc si apoi, trece totul pana sa apici sa te dezmeticesti. Sunt momente de care te bucuri la intensitate maxima fara sa te gandesti la concecinte, fara sa iti pese de viitor. Sunt chestii care nu poti sa crezi ca ti se intampla... te intrebi daca nu cumva visezi. Cat de tare imi plac senzatiile astea? maxim! As trai numai pentru ca sa las viata sa ma surprinda! As trai extrem de fericita, o mie de ani, numai de dragul acestor momente. Momentele alea pe care de fiecare data cand mi le amintesc... zambesc!

joi, 4 iunie 2009

sarutul e ... sanatos

Am citit multe studii si sondaje la viata mea dar uite ca mai sunt unele care reusesc sa ma faca sa zambesc. De exemplu, cercetatorii au mai ajuns la o concluzie demna de toata lauda. Cica e frumos să-ţi săruţi iubita, nevasta, poate chiar şi amanta, deşi nu prea e moral. Şi nu doar că e frumos, ci pare a fi chiar... sănătos. Nu se ştie cum şi de ce, bărbaţii drăgăstoşi, care îşi sărută partenera dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, trăiesc cu până la cinci ani mai mult decât cei care ies din casă trântind uşa după ei. Chiar şi femeile au parte de-o viaţă mai frumoasă dacă sunt sărutate des. Reprezentantele sexului frumos scapă de tensiune şi stres atunci când sunt sărutate pasional.La acest capitol, americancele pot fi numite cele mai relaxate, pentru că sărută tot ce apucă. Potrivit statisticilor, o femeie din SUA sărută circa 80 de bărbaţi până când se căsătoreşte.

miercuri, 3 iunie 2009

oameni si oameni

Prin viata mea au trecut atat de multi oamenii.... unii in treacat, altii au zabovit o zi, altii o luna... 3 ... un an. Pe unii ii stiu de cand ma stiu si pe mine iar pe altii, desi nu i-am cunoscut inca, ii astept de o viata. Ma gandeam cati dintre cei care au facut parte, la un moment dat, din prezent, au insemnat ceva. Pe cati i-am uitat imediat, pe cati ii pastrez in suflet si mai ales pe cati nu ii voi uita niciodata. Ma gandeam de cate ori am plans cu suspine dupa cineva... de putine ori, dar mi-am dat seama ca pe cei dupa care am plans mai tare i-am uitat cel mai repede.Tot azi ma gendeam cati din cei pe care ii cunosc au facut ceva care mi-a schimbat viata, cati m-au ajutat la un moment dat, cati mi-au facut rau... Incercam sa imi amimntesc lista celor care mi-au fost prieteni de-a lungul timpului si ma gandeam cati dintre toti au insemnat, cu adevarat, ceva. Ma gandeam cati au reusit sa ma faca fericita, cati m-au ranit, cati m-au dezgustat. Incercam sa imi aduc aminte motivele pentru care drumurile noastre s-au despartit dar si cele mai frumoase momente. Mi-am dat seama ca pe unii abia daca imi amintesc cum ii cheama in timp ce, in cazul altora, imi amintesc chiar si detalii. Nu este vorba de timp si nici de intensitatea sentimentelor. Mi-am dat seama ca este vorba strict de ei... de personalitatea lor, de modul in care au stiut, sau au reusit, sa imi intre in suflet. Sunt oamnei care desi mi-au facut rau nu am putut niciodata sa ii urasc dar sunt si oameni care, desi nu mi-au facut niciodata nimic, nu mi-au fost niciodata prea draci. Sunt oameni care au plecat fulgerator din viata mea si care au revenit la fel. Sunt prieteni carora le p[ot ierta orice... sunt altii a caror fapte nu ma ating. Sunt oameni si oameni, sunt, au fost sau vor fi ai mei...

marți, 2 iunie 2009

Strange feeling

sunt atat de putine momentele in care nu stiu incotro sa o apuc, cand ma simt dezarmata sau descumpanita! Sunt minutele alea cand simt ca nu mai exista iesire, cand am impresia ca toate cartile sunt jucate, ca nu mai exista alternative. E tristetea aia pentru care nu exista un motiv sau un vinovat. E sentimentul acela ciudat pe care as da orice sa nu il mai traiesc niciodata! Urasc sa simt ca imi pierd increderea in ce pot, chiar si pentru un moment si urasc sa recunosc ca viata mea depinde, in mare parte, de cei din jurul meu. Nu imi place ca ceea ce fac altii ma influenteaza pe mine si ca independenta pe care pretind ca o am, este atat de subreda. In momentele astea in doresc sa plec... as lasa totul si as lua-o de la capat fara niciun regret. As renunta la tot ce am, poate ca nici nu am prea multe, si m-as duce fara sa privesc inapoi. Daca pierd ceva, fara sa ma pot impotrivi, ce mai conteaza daca pierd tot. Cateodata simt ca sunt obosita, ca nu mai pot, ca nu mai vreau sa... ca vreau altceva. Vreau alta viata... sau poate ca vreau doar ce a fost odata. daca zic asta imi dau seama ca am reactionat asa de fiecare data cand s-a schimbat ceva in viata mea. E felul meu de a ma autoapara in fata neprevazutului. Nu stiu ce ma asteapta maine... si poate ca nici nu ma mai intereseaza, din moment ce eu imi doresc ce am avut ieri. E puterea obisnuintei de care nu voi reusi sa scap niciodata... care ma va urmari vesnic. E sentimentul ala care te plafoneaza dar care iti da confortul unui lucru pe care il cunosti bine. Stiu cum e viata mea azi... stiu cum a fost ieri, acum o luna... vara trecuta. Vreau sa fie la fel ca atunci.... din moment ce nimeni nu imi poate garanta ca viitorul va fi cel putin la fel de bun.

my moments

Aseara am exprimentat o senzatie de care uitasem. Stateam la o terasa, era trecut de ora 21 si in jurul meu o agitatie maxima. La numai doi pasi un bulevard inca extrem de circulat, chiar alaturi mese in jurul carora se adunasera grupuri zgomotoase. Priveam zambind si ma gandeam ca este o seara tipica de vara. O seara de care imi era asa de dor, o seara in care ma pot relaxa in ciuda agitatiei din jurul meu. Savuram din cand in cand dintr-o ceasca o licoare care contrasta puternic cu tot... cu mirosul de vara, cu zgomotul motoarelor care invadasera bulevardul. Sorbeam dintr-un ceai si simteam aroma serilor de iarna marca "el unico"... Eram puternic ancorata in prezent din punct de vedere fizic dar complet detasata de tot ce ma chinuise pe parcursul zilei. Uitasem de dead lineuri, de email/uri, de telefon.... Eram eu intr-o lume a mea... in toata agitatia care ma inconjura fara sa imi mai pese de nimic. Ma gandeam apoi ca probabil ala fusese momentul de glorie al zilei... ca pentru minutele alea merita intregul efort al vietii zbuciumate pe care o duc. Mi-am dat seama ca fara o stare de oboseala acuta nu as fi reusit performanta de a mai relaxa, mai bine ca intr-un jacuzzi, pe o terasa zgomotoasa, aflata in mijlocul unui bulevard. Fara momente de genul asta mi-am dat seama ca nu as mai putea continua... fara momente in care sa nu ma gandesc la nimic as claca. Fara momentele mele nu as putea sa o iau de la capat... nu as mai da randament... m-as plafona! As fi un om trist, stresat... as uita sa fiu eu si, cel mai important, ca viata merita traita la intensitate maxima. Nici o clipa pierduta nu se mai intoarce!

miercuri, 27 mai 2009

sweet memories (II)

Am promis ca voi continua povestea cu a doua parte a copilariei mele. Asa cum am mai spus scriu toate acestea pentru a marca ziua de 1 iunie si pentru a-mi aminti de acele momente minunata. Fac un fel de exercitiu de memorie. scriind toate amintirile acestea reusesc sa ma deconectez, macar pentru cateva minute, de tot ce inseamna stresul cotidian... si pot visa. Mi-am facut mediul propice. Am laptopul in brate, o perna moale la spate, picioarele acoperite cu o patura pufoasa, telefonul langa mana mea dreapta... am tot ce imi trebuie pentru ca sa pot crea. Acum am o gramada de pretentii... am tabuuri, am toane... cand eram copil toate lucrurile neplacute se rezolvau extrem de simplu: le spuneam parintilor! Asa se intampla si cand am parasit satul bunicilor pentru a ma muta impreuna cu ai mei in apartamentul de la Tulcea. Era prima schimbara majora din viata mea pe care insa abia am sesizat-o. Imi era dor de bunici dar imi doream sa invat si mi se spusese ca acest lucru pot face doar la oras. Ai mei erau mereu ocupati cu serviciul asa ca tartorul in casa, in timpul zilei, era sora mai mare. Acea sora care imi cam dicta programul si care isi alegea mereu cel mai bun loc la masa, in pat, in masina. Eram aia mai mica si trebuia sa ma conformez... asa ma fost mereu si tare bine mi-a fost. In toata copilaria mea o auzeam pe mama cum ii spunea Adinei: "Tu esti mai mare, trebuie sa ai grija de ea" sau "ar trebui sa ai mai multa minte". Am fost un copil rasfatat... baiatul lui tata, si tare bine mi-a fost. Inca de mica am stiut sa ma impun in grupul de copii si daca nu se putea cu vorba buna nu ezitam sa recurg la metode mai drastice. Tineam mortis sa aleg eu echipa in care sa fiu atunci cand ne jucam si sa imi atribui rolurile negative atunci cand ne inchipuiam ca suntem personajele unor filme sau desene animate. Am facut prostiile pe care le face orice copil de varsta aceea... am spart geamuri, vaze, am ingropat cu parastas papagalii vecinilor care mureau din diversa motive, mi-a zdrelit picioarele cazand pe maidanele din fata blocului, am adus in balcon un catel prapadit de la tara care speram eu sa treaca in felul asta peste iarna... Imi amintesc si acum ziua in care am aflat ca, peste putin timp, va trebui sa merg la scoala. Nu prea intelegeam eu de ce trebuie sa fac asta... dar vedeam ca e cam seriosa treaba. Ma bucuram insa de un singur lucru: ca nu va mai trebui sa dorm obligat-fortat, in fiecare dupa amiaza la gradi si ca nici nu va mai trebui sa raman ultima in sala de clasa in asteptarea mamei, care mereu intarzia la birou. Mi se explicase ca acum sunt mare si ca trebuie sa invat... Mi-am probat uniforma, mi-am admirat ghiozdanul, rechizitele... ma pregatisem sufleteste. Totul a fost dat peste cap intr-o seara de tata care m-a intrebat de ce nu vreau eu sa mai copilaresc si sa "imi mai pun tarana in cap la bunica la tara inca un an". Deci se putea! Atat am asteptat! Asa am ajuns eu sa mai stau un an acasa si sa fiu inscrisa in clasa I abia la 7 ani si 8 luni.... dupa o copilarie lunga si extrem de frumoasa.
va continua!

luni, 25 mai 2009

copii fara copilarie

Scriu aceste lucru pentru ca se apropie 1 iunie si pentru ca sunt extrem de trista atunci cand vad copiii de astazi, fara copilarie. Parintii care isi lasa odraslele sa se maturizeze mult prea devreme uita ce pierd ai lor micuti. Ce copil e ala care nu stie cum e sa se joace in tarana care habar nu are regulile de la 9 pietre? Ce copil e ala care nu strange toate ambalajele goale din jurul blocului pentru a le vinde apoi pe frunze colegilor de joaca? Habar nu aveti ce pierde copilul care nu stie se deseneze cu creta un sotron, care nu cara un elastic in ghiozdan pentru a se juca cu colegele in pauza. Copiii nostri nu stiu ce gust are placinta proaspat scoasa dintr-un cuptor de lut si nici nu banuiesc ca painea cu zahar este mai buna atunci cand bunica o presara si cu multa dragoste. Cati dintre copiii din ziua de azi mai joaca ascunsa, flori, filme sau baieti, actori sau cantaresti? Mai stiu micutii nostri ce-i ala telefonul fara fir sau frunza? Ati mai vazut voi fetite de 6-7 ani sa se joace cu papusile in fata blocului pe presuri? In goana cotidiana nebuna ne bucuram daca copilul invata sa citeasca la 3 ani, daca stie sa foloseasca calculatorul la patru si ne grabim sa ii aratam tainele internetului la 5. Normal ca in fata unei astfel de provocari copilul va uita de ursulet, de masinite si de papusi. Prinsi in vartej copiilor le este greu sa se opreasca .... de aici apar proaspetii adolescenti. De aici apar pustoaicele de 16 ani care danseaza aproape goale pe boxele dn cluburi, de aici apar smecherasii care se drogheaza si beau pana nu mai stiu de ei la 15 ani. Asta este generatia care vine dupa noi si, vrem nu vrem, trebuie sa recunoastem ca vina pentru modul in care evolueaza societatea asta ne apartine.

sweet memories

In momentul in care incetam sa mai fim copii murim. Toata viata suntem copii pentru parintii nostri dar si gratie reactiilor pe care le avem. Ne traim a doua copilarie alaturi de copiii nostri, apoi a treia alaturi de nepoti. Daca inchid ochii o si vad pe mama cum spune: "Tu cu Adina veti fi intotdeauna fetitele mele, nu conteaza ce varsta veti avea!" Daca ma gandesc la copilaria mea imi e imposibil sa nu zambesc... mai ales ca, din fericire, copilaria mea a fost mult mai lunga si mai frumoasa decat a copiilor din ziua de azi. Copilaria mea este un album de amintiri simple dar extrem de frumoase. Prima parte a vietii mele mi-am petrecut-o la tara in casa bunicilor mei. Este locul unde m-am putut bucura de niste momente pe care nu as avea cum sa le uit vreodata. Curtea bunicii a fost paradisul copilariei mele unde mi-am insusit dragostea pentru animale... de orice fel. Alor mei le este imposibil sa uite socul pe care l-au trait cand m-au vazut prima data carand doua broaste raioase de picioare. La tara m-am bucurat din plin de dragostea bunicilor mei... primii oameni buni si simpli pe care i-am iubit din toata inima mea de copil. Cum as putea sa o uit pe mamaie care, satula de toate nazbatiile pe care le faceam, ii spunea mamei cand venea sa ma ia sa nu ma mai aduca niciodata dar cand ieseam pe poarta striga: vezi poate maine o duci in alta parte. Aceeasi mamaie care, dupa ce am plecat la oras, ma astepta in fiecare sambata in poarta pentru ca sa imi face placinte si "dochite"... Satul este locul in care toate lumea ma iubea... erau un copil extrem de sociabil care radea mult si punea 100 de intrebari pe minut. Eram imposibil sa nu ma iubesti asa ca toate animalele din curtea unchilor si matusilor primeau numele de "Monica" sau "Simonica". Satul era locul pe a carui ulite au dat veritabile show-uri de moda dupa ce ma imbracam cu hainele mamei si ieseam in lume, dar si unde putini erau copacii care scapau neescaladati. Ai mei rad si acum cand isi amintesc cum i-am spus eu lui tata ca bunica avea "lachimi" in ochi atunci cand a vazut ca Adina nu se mai dadea jos din cires. La sat am invatat sa imi confectionez jucarii din orice dar si ... sa mint pentru a scapa de pedeapsa. Bineinteles ca adevarul iesea in cele din urma la iveala dar, in toata viata mea, nu am mai primit pedepse mai dulci decat cele pe care mi se dadea mamaie.

va continua!

I feel blue!

azi simt ca sunt fericita. Stiu ca este ceva tracator, care nu ma va tine prea mult si, la fel de bine, stiu ca nu am nici cine stie ce motive sa simt asta. Sunt fericita dintr-un motiv atat de banal dar ... I feel blue! asta este expresia care caracterizeaza cel mai bine ceea ce simt acum. Stiu ca e luni, stiu ca de dimineata am fost morocanoasa... ca m-am trezit greu si fara chef. Ziua a trecut de jumatate iar starea mea de sprit s-a imbunatatit substantial. Sunt fericita ca a venit vara, ca m-am imbracat colorat... Sunt fericita cand ma uit in oglinda si imi vad pilea proaspat bronzata care radiaza. Sunt fericita ca am primit un mesaj frumos... pe care, desi nu recunosc, il asteptam. Sunt fericita ca mi-am facut planuri pe care, cel mai probabil, nu le voi pune in aplicare dar care suna al anibi de bine. Sunt fericita pentru ca e 25 mai... pentru ca pot zambi din suflet si ca am in jur niste oameni minunati. Zambesc cand ma uit la pozele din week-end si cand imi amintesc... Sunt fericita ca sunt aici... ca sunt cine sunt si ca pot face ce simt. Am scris asta pentru ca vreau sa ma ajute in momentele in care voi simti ca lumea mea se prabuseste... atunci cand voi uita sa ma bucur de nimicurile care conteaza.

vineri, 22 mai 2009

eu si stilul meu mizerabil!

nu am si nici nu am avut vreodata curajul sa pretind ca as fi, sau ca am incercat macar, sa fiu vreo clipa echilibrata, sa traiesc dupa reguli sau fac ceea ce trebuie. Nu am pretins ca as fi buna de exemplu la vreun capitol pentru cineva. Am trait in stilul meu si asa voi face pana la capat. sunt un om unic in felul meu si asta ma recomanda in fata celorlalti. Daca ma intrebi de ce sunt cea mai mandra iti pot raspunde fara sa clipesc dar daca ma intrebi ce imi reprosez am nevoie de timp de gandire. Sunt un om liber si asta este principiul dupa care ma ghidez in viata. Fac ce simt fara sa ma gandesc de doua ori la consecinte. Traiesc la maxim dar intotdeauna imi asum raspunderea si daca ramane ceva de platit... platesc. Nu te obosi sa imi dai sfaturi pentru ca nu le voi urma niciodata... sunt putini oameni a caror parere despre mine si despre ce fac eu in general, ma intereseaza. Nu ma las influentata dar sunt cuvinte care ma dor. Nu vei sti nicodata cand sunt cu adevarat trista sau fericita pentru ca sunt egoista, si momentele extreme le tin doar pentru mine. Vei sti in schimb daca ceva nu imi convine si nu trebuie sa spun direct asta. Sunt un om dificil dar niciodata nu voi rani, din rautate, pe cine nu merita. Asta era de fapt partea la care incercam sa ajung de la inceputul postarii. Am impresia (de fapt stiu) ca in ultimele luni am ranit cativa oameni prin modul meu bizar de a ma comporta in anumite momente. Imi pare rau! Stiu ca nu ajuta prea mult scuzele astea tardive, dar era important pentru mine sa spun asta... Imi pare rau!

vineri, 8 mai 2009

PARADA MIRESELOR


Iti mai aduci aminte cat de mult ti-a placut rochia ta de mireasa? Nu-i asa ca te cuprinde nostalgia cand iti privesti rochia asezata pe umeras intr-un colt de dulap?
Acum s-a ivit ocazia! Poti sa etalezi frumusetea rochiei tale de mireasa la PARADA MIRESELOR!



Evenimentul, unic in Romania si in Europa, va avea loc in data de 17 mai 2009 pe traseul Piata Victoriei, Calea Victoriei, Bulevardul Libertatii, Piata Constitutiei (in fata Palatului Parlamentului). Bride Parade va incepe la ora 10.00 si se va desfasura pe parcursul a aproximativ 4 ore.

Toate miresele trebuie sa aiba o zi speciala numai a lor, o zi in care sa fie tratate ca niste regine: sa fie fotografiate, filmate, prezentate unui oras, unei tari intregi, rasfatate cu premii si surprize!!!



Nu esti casatorita? Te pregatesti pentru cea mai importanta zi din viata ta? Atunci nu pierde ocazia! Cu o rochie simpla, alba poti participa la alai. Va fi repetitia generala pentru nunta ta! Inscrie-te pe www.brideparade.ro si poti chiar tu sa fii castigatoarea rochiei de mireasa oferita de organizatori!



Am primit pe e-mail un comunicat de presa pe care, pur si simplu, nu am rezistat fara sa il fac public. Mi se pare o "altfel" de initiativa... pe care vreau sa o salut!

semesuiala...

Suntem nebuni! Ne plangem ca nu avem timp pentru treburi cu adevarat importante, ca ziua trece prea repede, ca nu avem vreme pentru noi dar cand e vorba de nimicuri nu dam inapoi de la a pierde minute, ore... pretioase. un nimic care ne mananca al dracu de mult timp si la fel de multa energie sunt SMS-urile... ma uit la prietenii mei, la necunoscutii din baruri sau cluburi si imi dau seama ca semesuiala e boala nationala. toata lumea butoneaza telefoanele... amuzandu-se copios. exista si o explicatie logica a acestei manii: multe lucruri au un impact mai mare atunci cand sunt citite sau alte chestii nu se pot spune decat asa... in scris. oamenii isi spun prin sms ceea ce nu ai curaj sa isi comunice direct, asa se face ca la sfarsitul lunii observ ca am expediat cateva sute de sms-uri.... un sentiment ciudat am si atunci cand deschid casuta "inbox"... o veritabila arhiva care spune multe despre viata mea. cu siguranta ca o convorbire telefonica ar fi mult mai eficienta si in ceea ce priveste timpul cat si in ceea ce priveste volumul de informatie transmis, numai ca noua ne place sa ne complicam. in conditiile astea.... ce sa va zic? semesuiala placuta!

Ca fapt divers!

Te-ai intrebat vreodata de ce un sms are 160 de caractere? Totul a pornit de la Friedhelm Hillebrand, un cercetator neamt, care, in 1985, statea in camera sa din Bonn, din Germania, si incerca sa astearna pe hartie intrebari si raspunsuri aleatorii.

Dupa ce a numarat toate semnele de punctuatie, literele si cifrele din mai multe, cercetatorul a observat cele mai importante erau formate din 160 de caractere, informeaza Los Angeles Times.

Acesta a devenit numarul magic al lui Friedhelm Hillebrand, ajungand, apoi, standardul pentru cea mai populara forma de comunicare digitala: sms-urile.

Omul de stiinta, care avea 47 de ani in 1985, a spus ca 160 de caractere sunt suficiente pentru ca cineva sa exprime ceea ce doreste.

Cercetatorii in comunicare au incercat sa standardizeze o tehnologie care sa permita telefoanelor mobile sa transmita si sa afiseze mesaje text, iar ca acest lucru sa se intample era nevoie ca mesajele sa fie cat mai scurte.

Dupa mai multe conflicte pe care le-a avut cu diferite persoane care nu erau de acord cu ceea ce sustinea, cercetatorul neamt, care era presedintele comitetului de servicii non-voce in cadrul GSM (Global System for Mobile Communications), a facut publice planurile sale in 1986. GSM se ocupa cu cu stabilirea standardelor pentru piata globala de telecomunicatii.

Dupa acest eveniment toti operatorii de telecomunicatii au decis sa furnizeze serviciul "short messaging service" (SMS).

miercuri, 29 aprilie 2009

In ce tara traim!





Fara comentarii! Acum sunt sigura ca anumite adevarul nu se pot pune decat asa.... direct! Salut si eu campanie anti-mitocanie!

marți, 28 aprilie 2009

timp pentru lucruri normale

ma simt.... ciudat! Azi am avut sentimentul ala pe care il ai cand te intorci dupa un timp indelungat intr-un loc care iti pare foarte familial. Azi am avut timp sa remarc lucruri normale, pe care le ignoram cu buna stiinta. Azi am avut timp sa ma comport ca un copil.... am avut timp sa rad in hotote (fata motiv), am avut timp sa stau, fara sa ma uit la ceas, cu oamenii la care tin. Azi am avut timp sa ma uit in oglinda si sa zambesc gandindu-ma ca ma dau pe buze cu rujul "pentru buna dispozitie", am avut timp sa ascult, la maxim, si sa fredonez melodia mea preferata! Azi mi-am facut timp sa privesc oameni necunoscuti si chiar sa le zambesc.... Tot azi a fost ziua in care nu mi-a pasat de ce cred unii si altii si am facut tot ce am simtit.... Azi m-am simtit libera.... un om liber, intr-o tara libera! Azi am simtit ca traiesc in stilul meu.... ca redevin eu. Azi am revenit la sentimente bune in ceea ce ma priveste... m-am impacat cu egoul meu. Azi am avut o zi buna.... stiu ca este doar o zi, dar ma bucur ca nu am irosit-o. Azi am fost eu.... azi ma iubesc!

luni, 27 aprilie 2009

de-ale mele

In viata este important sa treci cu usurinta peste esecuri si sa te bucuri cat mai putin zgomotos de succes. La fel de important este sa nu cauti responsabili pentru nereusitele tale si sa nu arunci vina pe cine iti este mai la indemana. Viata asta nu este un buchet de flori, una mai frumoasa ca alta, si nici vreun eveniment monden la care toata lumea zambeste. Nimic nu te poate lovi mai crunt ca viata.... Din pacate, cu cat ne dam seama mai tarziu de asta cu atat suntem mai nefericiti... Ne nastem crezand ca viata e ca in basme... dar in timp invatam ca singurele personaje reale din povesti sunt cele negative. Sigur ca te gandesti ca iar am luat-o pe carari pline de pesimism si iar nu voi mai raspunde la telefon cand ma vei suna... ei bine nu! Si stii de ce? Pentru ca esecurile se tem de cei care le infrunta cu nepasare.... A trecut si asta! Sunt mai puternica pentru ce va veni.... In felul ei mizerabil viata e frumoasa si merita traita, pana la capat cu capul sus si intr-o nota optimista, desi de multe ori e greu, spre imposibil. Stii ca la capitolul optimist... sunt un fel de lup moralist si mai stii ca "cugetarile mele despre viata" te-au facut de multe ori sa razi cand nu prea iti venea. Ei bine de data asta... viata a reusit doar sa ma amuze, iar esecul asta nu a reusit prea multe... este un esec esuat!

vineri, 24 aprilie 2009

just say PA-MA-TUFFFFF!

am descoperit ca sunt cateva cuvinte in limba asta a noastra care ma amuza intr-un mare hal. Printre asocierile cu consoane si vocale care reusesc sa ma faca sa rad zgomotos este "Pamatufffff"... zi si tu daca nu suna intr-un fel "Pa-ma-tuf" ti se umple gura cand spui. Din cauza acestui cuvant nevinovat am facut o criza de ras in parcarea mall-ului, locul in care nimeni nu isi doreste sa se faca de ras, pentru ca e frecventat de tot orasul.

PĂMĂTÚF, pămătufuri, s.n. Mănunchi făcut din fire de păr, din pene, din fâşii de pânză etc. prinse de un mâner şi având diferite întrebuinţări. – Din sl. *pometuhŭ.
Sursa: DEX '98 | Trimisă de valeriu, 3 Feb 2004 | Greşeală de tipar

PĂMĂTÚF s. 1. poanson, (reg.) pomoci. (~ pentru săpunit faţa, la bărbierit.) 2. (BIS.) mătăuz, sfeştoc. (~ pentru aghesmuit.) (sa nu mai vorbim despre modul in care suna sinonimele lui - vorba aia cine se aseamana se aduna)
Sursa: Sinonime | Trimisă de siveco, 4 Aug 2004 | Greşeală de tipar
In imaginatia mea bolnava pamatuful este o chestie inerta, pufoasa, alba si al naibii de simpatica.... asa ca daca vrei sa ma binedispui, e simplu. Just say "pamatuf".
Din acelasi ciclu face parte si "pradadito".
PRĂPĂDÍT, -Ă, prăpădiţi, -te, adj. (Despre obiecte, clădiri, bunuri etc.) Care se află într-o stare mizerabilă, care este stricat, deteriorat, dărâmat, sărăcăcios; (despre fiinţe) cu forţele fizice (sau morale) epuizate; vlăguit, extenuat, sfârşit. ♦ (Substantivat) Om sărac, sărman; om nenorocit, amărât; p. ext. om chinuit, nefericit, obidit. – V. prăpădi.
Sursa: DEX '98 |
Desi in esenta, cand spui prapadit nu e nimic de ras.... eu am o mare problema cu cuvantul asta... e funny!

V-am spus toate chestiile astea in sprijinul convingerii mele ca "fiecare om are o problema... unii mai mici, altii mai mare".... ei bine, eu am mai multe! :D

joi, 23 aprilie 2009

Am aflat ca nu traiesc degeaba!

azi orbecaiam pe internet, cum rar imi permite timpul sa o fac, si mi-au picat ochii pe un termen care, in prima faza, m-a facut sa rad: blogger sau, mai complex, comunitatea bloggerilor. Asa am aflat si eu ca nu traiesc degeaba pe lumea asta, ca nu sunt de capul mei si ca fac parte, cu sau fara voia mea, dintr-o comunitate virtuala. Fac si eu parte dintre cei cateva mii de oameni din lumea asta care au simtit nevoia sa isi rezerve un coltisor virtual pe care sa debiteze lucruri mai mult sau mai putin interesante. Sunt si eu unul dintre miile de minti (i)luminate care cred (mai bine spus spera) ca au ceva de spus in lumea asta.... fac parte dintre cei putin egoisti care nu isi tin parerile doar pentru ei. Fac si eu, Simona Popa, parte din comunitatea celor care, cateodata, isi deschid sufletul in fata unor necunoscuti. Pot spune ca blogul asta este ca o casa deschisa tuturor celor care au nervi si chef sa o viziteze. Nici nu imi mai amintesc ce si de ce am scris prima data pe blogul asta, stiu doar ca a trecut mult timp de atunci. A trecum mai bine de un an... sa tot fie un an si jumatate, in care am scris de toate aici. A trecut timpul iar parerile si remarcile nu au intarziat sa apara. Este destul de surprinzator ca majoritatea celor care mi-au spus ceva despre blog.... a fost de bine! Va multumesc oricum ar fi.... pentru mine faptul ca citeste cineva ceea ce scriu aici e mare lucru. Sunt si eu un blogger si asta e tot ce conteaza....

sâmbătă, 18 aprilie 2009

de la o extrema la alta!

Doamneeeeeee ce dor imi era! Azi am facut ceea ce am blamat atata timp... ceea ce consideram ca este lipsit de esenta, superficial. Astazi mi-am permis sa pierd vremea, si am facut-o de asa natura incat as putea fi invidiata de orice pierzator de vreme brevetat, care sta pe banii parintilor de cand se stie. Azi am fost un parazit, nu am facut nimic benefic pentru mine sau pentru societate. Am luat la rand toate barurile din oras, mi-am spart banii si ... cam atat! Stii ce am constatat cu maxima surprindere? Ca sa fii un pierde vara e al dracu de obositor!?! M-am ales cu doua bucati "picioare umflate" de la tocuri (ca, de, tre sa fiu o doamna si cand pierd vremea, nu?), una bucata durere de spate si una bucata gaura in buget. In rest totul minunat... Am simtit ca am facut degeaba umbra pamantului, dar sunt bine! ce sa zic? Mai vreau. De viata parazitara nu am auzit sa moara nimeni, asa ca nu am eu nenorocul sa fiu prima. Toata ca toata, numa' sa nu ajunga sa imi placa viata ca s-a "termenat"!

PS. Paste fericit dracii mei! Si vedem cine a fost cuminte, de primeste mai multe cadouri de la iepuras!