După o lungă perioadă de timp plină de agitaţie, plina de orgolii asta e prima seara in care sunt linistita! Doamne cat pot sa pretuiesc linistea asta... Este primul moment in ultima luna in care stau singura intr-o camera cu draperiile trase si in care nu imi vine sa plec, sa fug, sa uit, sa nu ma mai gandesc la nimic. Asta este primul moment in care ma bucur de o liniste care, dintr-odata, nu mai este apasatoare. Simt ca mi-am regasit echilibru. Ca nu imi mai e teama, ca pot sa ma privesc in oglinda in ochi, ca pot sa redevin sigura pe mine, ca nu mai depind de nimeni. Pentru prima data, dupa o lunga perioada de timp, nu imi mai e frica sa ma uit inspre viitor...
Inca am un zambet fortat pe fata dar in spatele lui se ascunde altceva: incredere! Nici urma de debusolare, de framantari, de ganduri negre, de disperare! Toate s-au dus ca prin farmec: mi-am recunoscut vina, mi-am cerut scuze si am pus punct! PUNCT! E clar ca dupa ce am trait toate astea, nu voi mai fi niciodata la fel. Nimic nu trece fara sa lase urme... si cu atat mai putin siuatiile astea care se nasc din nimic si dispar tot asa. E clar ca o bucatica din inima mea a murit, odata cu asta dar stii ceva? Mai am o speranta in care, pana in urma cu o luna, nu mai credeam. Acum stiu ca daca va mai fi o lacrima, nu va fi de disperare ci poate de parere de rau amestecata cu nostalgie. Dar de ce sa fie? Inca mai simt un gust amar dar simt ca dezamagirea nu mai starneste durere, simt ca ranile incep sa se vindece. Simt ca dispretul se trasforma intr-un sentiment neutru. Simt ca ura dispare... Ma simt eliberata! Nu imi mai pasa, ca ieri iar maine nu imi va mai pasa nici macar ca azi! Timpul le vindeca pe toate iar problemele acoperite de negura vremii par niste fleacuri!
Acum stiu! Calea spre echilimbru nu este negarea, nu sunt sperantele desarte, care se atarna de incertitudini. Calea spre echilibru nu e presărată cu minciuni, pe care de multe ori mi le vând singură. Nu pot găsi calea spre echilibru spunând că va fi bine in timp ce am lacrimile în barbă. Calea spre liniste nu se gaseste cautand-o cu disperare, in graba, ca pe o eliberare. Calea spre echilibru se gaseste acceptand realitatea, asa cum e ea... crunta! Recunoscand ca iti pasa, ca doare, spunand ce ai pe suflet si asumandu-ti greselile. Acum, dupa o lunga perioada de timp, simt ca ma gandesc din nou numai la mine atunci cand primesc spre maine... Nu ma mai gandesc cum ar trebui sa fiu, ma gandesc cum vreau sa fiu si asta se numeste eliberare!
Si maine e o zi iar noaptea e un sfetnic bun, poate cel mai bun cu care ma puteam imprieteni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu