miercuri, 29 iulie 2009

o mie de intrebari, niciun raspuns!

In ultimul timp ma intreb tot mai des ce inseamna daca tu crezi sau, mai bine zis, simti ceva si toata lumea din jurul tau iti spune contrariul? Am incetat sa mai fac eu parte din lumea asta? am uitat sa imi updatez scara de valori la cea a omenirii? cat de grav este sa asculti in fiecare zi acelasi lucru, ca asa se face, ca asa e corect, si nici macar sa nu iti pese ca tu simti cu toti porii altceva? Cine naiba dicteaza regulile in societatea asta? Cine e asa de destept incat sa detina adevarul absolut? Sunt defecta daca nu sunt in asentimentul celor care imi sunt prieteni? Ce ma fac daca intr-o dimineata ma trezesc ca simt ce simt toti ceilalti... ca e normal in viata la un moment dat sa iti doresti liniste, sa iti schimbi stilul de viata, sa te asezi? Ce dracu ma fac daca intr-o dimineata cand voi fi suficient de batrana imi voi da seama ca am trait mai intens decat prevede legea firii si ca mintea mea zice ... GATA! Cum fac eu sa fac ordine si sa recuperez timpul pierdut? Ce fac daca intr-o zi ma trezesc obosita si cu chef sa ma marit, sa fac copii? Ce fac daca intr-o buna zi ma trezesc in fata standului de detergenti uitandu-ma cu interes dupa promotii sau daca intr-o zi voi intra intr-un magazin si voi cumpara lenjerie intima (ca sa nu spun chiloti) pentru un domn? Daca ma trezesc calcand camasi sau daca intr-o seara ma apuca un chef nebun sa gatesc cateva ore astepand fericita sa vina vreun domn acasa? E momentul ala sfarsitul? Sau e doar inceputul unei noi etape? Va fi frumos atunci... ma uit in jur, imi amintesc si eu din ce am trait... totul e frumos la inceput! E euforia aia... ai impresia ca el e pentru toata viata dar ce faci peste un an, doi, trei.... zece? Ce faci in momentul in care iti dai seama ca stii ce va spune inainte sa deschida gura? Ce faci cand realizezi ca ai epuizat tot ce era bun din el? Cand ii stii ritmul respiratiei, cand iti dai seama ca "dragostea" voastra e programata de dimineata pentru toata ziua? Ce faci cand dispar fluturasii, tensiunea, nerabdarea... cand nimic nu te mai surprinde si ca jocurile din trecut nu reusesc sa fie decat penibile? Ai zice ca pleci! Ooooo da sigur! Cine nu s-a lovit de obisnuinta nu stie ce ii poate capul! Cine nu a incercat sa scape de ea, nu stie ce inseamna asta! Si daca nu e obisnuinta, e teama... e responsabilitatea! Intrevine frica de un nou inceput, te plafonezi, iti e frica ca e prea tarziu... nu stii daca vei gasi pe altul ca el. Care el? Nu stiu daca ati trecut prin faza asta... daca e o faza? Daca trece toata lumea prin ea, dar pe mine m-a prins rau de tot si daca ma gandesc atent la toate astea... la care se mai adauga partea aia cum impartitul, la bine si la greu (sa impartim patul, baia, dulapul, etajera... etc) imi cam vine sa dau dragu regulile de aur ale societatii... veriga de baza! Poate e doar o faza de negare... poate va trece, sau, poate nu!

duminică, 19 iulie 2009

de la o extrema la alta

Recunosc! Altruismul nu a fost niciodata o calitate dea mea. Mereu am preferat sa ma gandesc prima data la mine si abia apoi sa imi pese de altii. Au fost perioade in care credeam ca m-am dezumanizat, ca nu ma mai atinge suferinta altora si ajunsesem sa traiesc doar pentru mine si prin mine. Era cel mai probabil modul meu de autoaparare in fata rautatilor din jur. Preferam sa ma tin departe de evenimentele din viata altora poate si dintr-un sentiment din asta tampit de teama... am trait mult crezand ca raul ti-l atragi singur si ca e mult mai sanatos sa nu te implici. Apoi am trecut dintr-o extrema in alta! Am ajuns sa cunosc sentimentul ala de compasiune dusa la extrem... am trait momente in care as fi dat orice imi statea in putinta ca sa ajut... m-am gandit chiar foarte serios sa ma implic in activitati de voluntariat. Am fost la un pas sa zic da! fara sa ma gandesc la consecinte, atunci cand mi s-a oferit sansa sa plec intr-o tara din Africa pentru ca sa ajut! Nu stiam unde ma duc... nu stiam ce voi face acolo ci doar ca ajutorul meu ar putea fi vital. Credeam intr-o cauza nobila si inconstienta ma impingea spre necunoscut. Am renuntat dintr-un motiv tampit pentru unii dar vital pentru mine. Mi-am dat seama ca, in momentul in care voi ajunge intr-o tara din lumea a treia, va trebui sa ma supun regulilor de acolo si sa traiesc asa cum o face toata lumea... Mi-am dat seama ca, in momentul in care as fi cerut un dus sau un prosop curat, cererea mea ar fi parut exagerata asa ca... din nou a intervenit instinctul de conservare si am zis nu! Din nou m-am pus pe mine pe primul loc... si poate ca asta e secretul pentru care, de multe ori in viata, mi-a fost bine! Am trecut si peste perioada simtului civic exagerat si imi place sa cred ca am ajuns la o oarecare maturitate (sper sa nu spun cuvinte mari). Acum stiu ca e frumos sa oferi si ca ceea ce dai din suflet se intoarce cu ceva in plus. Stiu ca un zambet nu poate aduce decat un zambet si ca un cuvant sau o privire poate aduce mai multa bucurie decat un cadou. Acum stiu ca e frumos sa te bucuri pentru reusitele altora si ca atunci cand marchezi tu un succes e minunat sa ai in jur oameni cu care sa imparti reusita.

nu mai sunt feminista.... de mult!

Ma uit in jur si mi se face scarba si de aia prefer sa spun ca nu imi pasa, ca nu ma priveste, ca nu ma intereseaza. Daca incerc sa inteleg oamenii ma tem ca as putea avea o deceptie si de aia prefer sa spun ca nu ma inteleg nici macar pe mine. De multe ori m-am simtit nedreptatita cand am auzit barbati care vorbesc despre femei la general! A fost o perioada in care ma consideram feminista, in care ma revoltam cand cineva incerca sa discrediteze tagma... Am renuntat! Nu mai pot sa ma lupt cu morile de vant ... nu ma mai intereseaza sa militez pentru o cauza in care nu mai cred. Si mai grav este ca opinia mea s-a schimbat la 100 de grade si ca sunt momente in care ma surprind vorbind chiar eu urat despre cate o domnita... sau mai multe. Mi-am dat seama ca de vina poate fi lumea asta in care ma invart eu dar chiar si asa nu reusesc sa le gasesc vreo scuza femeilor pe care le vad zilnic si care nu mai reusesc decat sa ma ingretoseze. Nu ma refer la toate, departe de mine gandul ma refer la o categorie din ce in ce mai proeminenta. Acea categorie de femei care degaja pitiponcism prin toti porii, care nu au nicio ocupatie, care nu stiu cum se face 100 de lei, pentru ca nu au castigat niciun ban pe propriile lor forte niciodata. Genul ala de femei pe care un barbat o poate lasa goala in plina strada daca se supara pe ea pe motiv ca el i-a cumparat tot ce poarta. Gagicile alea pentru care cea mai mare drama este ca nu mai gasesc, cand reusesc sa il convinga pe iubi sa le dea bani, pantofii aia fucsia in mall. Femeile alea care privesc cu ochisorii umezi inspre iubit cu subinteles de fiecare data cand vor sa primeasca ceva. Genul ala de pitipoanca care in club se atarna pe langa bar privind pe sub gene in speranta ca se va gasi un domn interesat care sa ii ofere ceva de baut. Vorbeam zilele trecute cu o prietena si incercam sa le inteleg pe domnitele care "o ard" cu barbati care le-ar putea fi lejer tati sau chiar bunici, pe fetele alea frumoasa care se casatoresc cu mitocani, cu grasi sau cu libidinosi doar pentru ca astia le pot oferi o stabilitate financiara. Cand ma gandesc la astfel de femei nu poate sa imi fie decat mila. Cum o fi sa adormi in fiecare seara si sa te trezesti in fiecare dimineata langa un barbat care nu iti provoaca decat repulsie? Ai o singura viata ... ce te poate determina sa iti ingropi tineretea si toate sentimentele alea minunate care te fac sa simti ca traiesti? Cum naiba o fi sa porti o geanta de 10.000 de euro si un ceas care costa cat bugetul unei cantine de barani pe o luna dar sa nu stii cum e sa simti ca te topesti cand se uita iubitul in ochii tai, sa nu cunoasti sentimentul ala pe care il ai cand te trezesti inaintea lui si il privesti indragostita pana peste urechi cum doarme! Cat costa un sarut pe frunte de la un barbat de care esti indragostita? Cat costa sentimentul pe care il ai cand iti cheltui banii facuti de tine? Cat costa siguranta zilei de maine si sentimentul ca daca maine ramai singura nu va pleca odata cu ex-ul si toata garderoba ta, masina aia minunata pe care o conduci si nu va trebui sa te intorci in apartamentul parintilor. Se spune ca nimic nu este mai grav decat sa cazi de sus inainte sa inveti sa zbori singur si cred ca, in majoritatea cazurilor, asta este pedeapta suprema pentru pitziponcins!

miercuri, 1 iulie 2009

explicatii, explicatii... explicatii!

Nu am inteles niciodata si cred ca este peste puterile mele sa inteleg apetitul oamenilor pentru a cere si a da explicatii. De fapt exagerez! Pana la un punct inteleg ca e necesar sa te justifici, sa explici de ce ai actionat intr-un anume fel dar eu, in postarea asta, ma voi referi strict la aceia care, desi se jura ca nu mai au nicio pretentie de la un om, ca nu vor sa mai aiba de-a face cu el, ii cer explicatii, dupa explicatii, dupa explicatii multe dintre ele pentru actiuni din trecut care oricum nu mai au nicio relevanta. Am folosit o formulare complexa pentru ceva care se poate rezuma simplu in cateva cuvinte. Ei bineeeeeeeee... Nu inteleg de ce spui ca nu iti pasa dar vrei sa stii, totusi de ce a fost asa! Noua ne place sa ne complicam existenta, ne place sa suferim sa plangem sa dezgropam trecutul cand totul in viata e atat de simplu. Ne place sa ne facem reprosuri sa punem o mie de intrebari unor oameni care, in fond, nu ne sunt datori cu nimic. Nu inteleg de ce trebuie sa ma justific ca am facut exact ceea ce am simtit? E clar ca ceea ce fac eu nu are cum sa multumeasca pe toata lumea dar nu inteleg de ce trebuie sa fiu condamnata ca m-am gandit prima data la mine. Urasc sa mi se ceara explicatii, sa fiu pusa la zid, urasc sa fiu acuzata pentru ca m-am comportat asa cum este normal intr-o tara libera... Stiu ca nu este tocmai frumos sa o spun asa dar cred ca instincul asta de a cauta vinovati si explicatii pentru orice este o dovada de frustrare sau ascunde, de fapt, sentimente pe care cel care recurge la astfel de tertipuri vrea sa le renege. Eu am renuntat de mult sa incerc sa inteleg pe toata lumea si am descoperit ca e mult mai simplu sa spun "nu imi pasa" si sa plec mai departe! In fond ce nu stii nu te poate rani!

un om intre oameni


Sunt doar un om! Gresesc, zambesc, ma supar, ma revolt, sunt rea, plang, imi e mila, iubesc, urasc, uit sa iubesc, ma alint... Sunt doar un om, asta incerc sa explic de fiecare data cand o dau in bara. Nu sunt perfecta si nici nu as avea cum sa fiu! Pentru unii sunt un prieten devotat, pentru altii un om care i-a ajutat la un moment dat, pe cei mai multi sunt o necunoscuta, o persoana pe care o vad intamplator prin oras, in mall, la o terasa sau in club si despre care nu stiu nici macar cum o cheama. Pentru parintii mei sunt lumina ochilor mei, pentru sora-mea sunt cea in care isi regaseste mofturile cateodata si cea cu care a trebuit sa imparta totul de cand se stie. Pentru prietenele mele sunt Simona cea vesela, veninoasa cateodata, cea pe care o suna cand se bucura sau cand sunt triste, cea careia ii impartasesc dezamagirile si frustrarile, cea pe care se supara si alaturi de care au o multime de amintiri extrem de frumoase. Pentru fostii mei profesori am fost un elev ambitios, cu note bunicele in timp ce pentru sefii mei sunt un om pe care se pot baza. Pentru fostii mei iubiti sunt "o tipa ok" care nu a reusit sa ii inteleaga, pe care nu au stiut cum sa o iubeasca pana la capat sau care i-a dezamagit crunt. Sunt cea pe care o mai suna din cand in cand pentru ca sa o intrebe de santate sau daca nu are vreo prietena dragutza disponibila (sper ca te simti :p). Pentru majoritatea rudelor mele sunt "tot aia mica" de care se mira cat a crescut de cate ori au ocazia sa o vada (destul de rar). Pentru unii nu sunt nimeni, pentru altii totul... Pentru cei care vor veni in viata mea, am sansa sa devin o persoana speciala, sau cine stie. Viata e imprevizibila iar oamenii sunt diferiti! Tot ce am scris aici este o lectie prin care incerc sa conving ca lumea nu se opreste pentru nimeni si ca nimeni nu este de neinlocuit. Suntem oameni intr-o lume in care avem toti loc, cu calitatile si defectele noastre. E clar ca nu ai cum sa fii iubit de toata lumea dar sincer nici nu imi doresc asta.

puiul de foca erou









Animalele sunt mereu surprinzatoare! Am gasit pe internet pozele facute de un fotograf in timp ce un pui de foca a reusit sa scape de atacul unei balene ucigase, pe nume Mel! Micutul, vizibil speriat, a ajuns pana la mal unde a fost, in sfarsit, in siguranta iar balenei nu i-a mai rams decat sa se recunoasca invinsa. Aici se aplica zicala: Nu conteaza inaltimea ci conteaza istetimea. Este adorabil asa ca i-am gasit si lui in coltisor pe blog si propun sa ii acordam si statutul de "pui-de-foca-erou". Cred ca merita sa fie trasformat si in eroul unui film de animatie, poate ii mai vine cuiva ideea asta.

Multumesc!

Wow! atat pot sa spun! Cand am deschis contul ca sa pun pozele cu puiul de foca (o sa le pun) si am vazut ca am 4 mesaje de bun venit primite in numai cateva ore, am rams masca, aproape ca am uitat de ce am intrat :) va multumesc din suflet! Asta a fost momentul in care mi-am dat seama ca tot ce aberez aici, nu este in van. Va multumesc again!