adevar sau... minciuna!

gandeste-te bine! ce alegi, un adevar crunt spun in fata sau un adevar bine ascuns? De ce vor oamenii sa stie adevarul in conditiile in care, cel mai des, acesta doare al naibii de tare? Cu ce te ajuta ca stii un lucru teribil? Nu e mai simplu sa traiesti in minciuna, sa te prefaci ca nu s-a intamplat nimic? Ceea ce nu stii nu te poate rani... si atunci? De multe ori, o minciuna este mult mai simplu de suportat decat realitatea. Oricum niciodata nu ajungi sa cunosti pe cineva pe deplin... si atunci? ce mai conteaza o "omisiune" in plus, sau una in minus. Si omisiunea este tot un fel de minciuna. Nu te mint! Iti spun doar o parte din adevar, aia care imi convine mie sa o stii!?! Care e diferenta? Niciuna! Atunci? Ca sa ajungi sa fii corect cu cei din jur trebuie, in primul rand, sa fii pe deplin corect cu tine. Ma intrebi de cate ori am mintit eu? Nici nu mai stiu... nu imi amintesc nici macar cand am mintit ultima data... si asta nu pentru ca a trecut un secol de atunci, ci pentru ca am facut-o fara sa ma simt vreun fel vinovata! M-am gandit ca asa este cel mai bine, si asa am facut! Fara pareri de rau, fara mustrari de constiinta, fara nimic. Nu am mintit ca sa obtin ceva in schimb.... sau cine stie. M-am gandit poate ca adevarul ar fi fost mult mai greu de suportat... sau poate ca m-am gandit la mine, la modul in care sunt perceputa de cei din jur. M-am gandit ca adevarul ar fi putut fi interpretat, ca ar fi avut efectul unui bulgare de zapada. Poate ca nu am avut chef sa dau explicatii suplimenatre, poate ca am vrut sa protejez pe cineva drag, sau poate am facut ceva ce am regretat apoi si am crezut, pentru o secunda, ca mintind sterg totul cu buretele... Stiu, stiu, ce mi-ar zice mama acum! Ca sa nu minti este una dintre regulile de baza ale unei bune cresteri, ca se invata inca din cei sapte ani de acasa... dar cine o respecta? Regulile sunt facute ca sa fie incalcatea... De ce am scris asta? Nu pentru ca am constiinta incarcata si am incercat sa ma scuz in vreun fel in fata cuiva.. nici pe departe. Am scris toate cuvintele astea pentru ca de curand am asistat la o discutie in care am fost partasa fara sa vreau la o minciuna. Inconfortabila ipostaza... dar i-am facut fata cu brio, ce sa fac ma adaptez repede... Am zambit si am aprobat desi stiam ca nu e asa. Greu nu a fost... as fi putut sa imi imaginez ca joc intr-o piesa de teatru si asta era rolul... l-am jucat bine! Atunci mi-am dat seama ca minciuna este parte din viata noastra. Ca suntem mintit in fiecare zi... de mai multe ori chiar si ca doar o mica parte din acestea neadevaruri ies la suprafat... Mi-am amintit ca in viata au fost momente in care mi-as fi dorit sa fiu mintita, si momente in care am mintit crezand ca asa e cel mai bine. Mi-am dat seama ca nu poti judeca pe cineva ca te-a mintit fara sa stii de ce a facut asta, si ca o minciuna spuna la momentul potrivit poate salva pe cineva de la multa suferinta...