fuga de raspundere... sport national!

bai ce ne mai place sa exageram... maxim! Ce ne place sa ne facem viata mult mai complicata decat este! Ce ne mai place sa ne victimizam! Sa ne plangem ca toate ni se intampla numai noua.... ca viata noastra a inceput si se tremina cu ceva! In realitate, toate lamentarile sunt simple exagerari... modalitati de a atrage atentia cuiva... sau a lumii intregi asupra noastra. Sunt de fapt niste frustrari mai mici sau mai mari... sunt modul nostru de a refula! Modul nostru de a spune tuturor: bai sunt si eu aici, unul dintre cei multi! Unul care uite cat munceste sau uite cat de nefericit este! Ne simtim mai bine daca spunem tuturor ce nu ne convine. Daca ne strigam in gura mare indignarea! Suntem toti niste oameni, nu suntem perfect, nici pe departe si, sincer, nici nu as vrea sa fim. Cui i-ar trebui un prieten care sa nu greseasca niciodata, care sa faca totul asa cum scrie la carte. Cine are nevoie de un partener care sa nu fie stangaci niciodata.... Oamenii prea siguri pe ei, ii sperie pe cei multi, le creaza impresii gresite, cei nesiguri, le inspira mila. Cei de mijloc, sunt cei multi. Acei oameni pe care ii vezi la tot pasul, acei oameni care se diferentiaza cu atat de putin unii de altii, si totusi sunt unici. S-a vrut odata, de mult, in comunism sa se instaureze egalitatea, si unde am ajuns? la haous! Acum fiecare este pe propriile picioare... asa se face ca in timp ce unii abia merg de-a busele, altii zboara tot mai sus. Si pana la urma cine este de vina pentru toate esecurile noastre? Sistemul, colegul ala care tot timpul se uita intr-un fel la tine, iubitul care nu te intelege ca vrei sa faci cariera si care te suna in cele mai nepotrivite momente, mama care inca te considera un copil desi ai 30 de ani, proful ala care te-a descurajat sa dai la teatru desi tu crezi chiar si acum ca erai talentat? Exista un vinovat pentru toate si niciodata acela nu esti tu... La urma urmei de ce sa ne asumam responsabilitatea, cand este atat de simplu sa aruncam vina pe altii...