luni, 25 mai 2009

sweet memories

In momentul in care incetam sa mai fim copii murim. Toata viata suntem copii pentru parintii nostri dar si gratie reactiilor pe care le avem. Ne traim a doua copilarie alaturi de copiii nostri, apoi a treia alaturi de nepoti. Daca inchid ochii o si vad pe mama cum spune: "Tu cu Adina veti fi intotdeauna fetitele mele, nu conteaza ce varsta veti avea!" Daca ma gandesc la copilaria mea imi e imposibil sa nu zambesc... mai ales ca, din fericire, copilaria mea a fost mult mai lunga si mai frumoasa decat a copiilor din ziua de azi. Copilaria mea este un album de amintiri simple dar extrem de frumoase. Prima parte a vietii mele mi-am petrecut-o la tara in casa bunicilor mei. Este locul unde m-am putut bucura de niste momente pe care nu as avea cum sa le uit vreodata. Curtea bunicii a fost paradisul copilariei mele unde mi-am insusit dragostea pentru animale... de orice fel. Alor mei le este imposibil sa uite socul pe care l-au trait cand m-au vazut prima data carand doua broaste raioase de picioare. La tara m-am bucurat din plin de dragostea bunicilor mei... primii oameni buni si simpli pe care i-am iubit din toata inima mea de copil. Cum as putea sa o uit pe mamaie care, satula de toate nazbatiile pe care le faceam, ii spunea mamei cand venea sa ma ia sa nu ma mai aduca niciodata dar cand ieseam pe poarta striga: vezi poate maine o duci in alta parte. Aceeasi mamaie care, dupa ce am plecat la oras, ma astepta in fiecare sambata in poarta pentru ca sa imi face placinte si "dochite"... Satul este locul in care toate lumea ma iubea... erau un copil extrem de sociabil care radea mult si punea 100 de intrebari pe minut. Eram imposibil sa nu ma iubesti asa ca toate animalele din curtea unchilor si matusilor primeau numele de "Monica" sau "Simonica". Satul era locul pe a carui ulite au dat veritabile show-uri de moda dupa ce ma imbracam cu hainele mamei si ieseam in lume, dar si unde putini erau copacii care scapau neescaladati. Ai mei rad si acum cand isi amintesc cum i-am spus eu lui tata ca bunica avea "lachimi" in ochi atunci cand a vazut ca Adina nu se mai dadea jos din cires. La sat am invatat sa imi confectionez jucarii din orice dar si ... sa mint pentru a scapa de pedeapsa. Bineinteles ca adevarul iesea in cele din urma la iveala dar, in toata viata mea, nu am mai primit pedepse mai dulci decat cele pe care mi se dadea mamaie.

va continua!

Un comentariu:

Ana-Maria spunea...

Frumoasa postarea.